Avem obiceiul de a gandi etnocentric: Romania, noi, romanii, si... restul lumii. In realitate, orgoliile distinctive nu mai functioneaza. Suntem un stat al Europei Central-Orientale, iar evolutiile interne sunt, ca un facut, obiectiv sincronizate cu tot ce se petrece in sanul acestui "pachet" postcomunist.
Un pachet din care mai fac parte tarile baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Macedonia si Albania, fara sa excludem posibilitatea ca un viitor stat kosovar sa se alature plutonului... In toate aceste tari, patologia decomunizarii (sau efortul legitim de a taia legatura toxica dintre dictatura bolsevica si salvarea economica prin solutii liberale) a produs, cu minime diferente, aceleasi procese. Procese politice, in tarile care au ales, precum Polonia sau Cehia, formule transante de lustratie. Procese de intentie, generatoare de confuzie morala, in rest. Peste tot, ruptura de comunism a generat sperante exagerate, mituri de ratrapaj si convergenta, dar si progrese efective. Peste tot, alternanta democratica nu s-a produs atat intre stanga si dreapta, cat intre mostenirea trecutului si intrezarirea, adesea bovarica, a unui viitor mai bun. Nationalismul pozitiei romanesti e asadar un sindrom comportamental foarte... regional. Societatile noastre au uitat sa functioneze impreuna cand au interesul de a o face pentru ca au fost obligate de URSS sa functioneze impreuna si cand acest interes nu exista. In anii '30, Titulescu se angaja sa cumpere pentru ambasada noastra din Praga un palat demn de ambitiile Micii Antante. Din pacate, coagularile de acest soi au sosit prea tarziu pentru a-si mai proba eficienta. Dupa primul Razboi Mondial, rasaritul Europei s-a remodelat pe criterii nationale, intarite cu injectii de idealism wilsonian. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, ele au fost recompact
