Dacă ne-am propus, în cartea de faţă, o incursiune în universul populat de fantome al teatrului, aceasta s-a datorat, cu siguranţă, speranţei într-o "revelaţie", dorinţei de a descoperi un discurs secret, purtător al unei cunoaşteri pe care numai fantoma ne-ar putea-o împărtăşi. Un discurs secret privind arta teatrului, un discurs capabil să ne arate calea ce-ar putea duce spre miezul ascuns al acestuia.

Într-adevăr, figura fantomei cristalizează o întreagă viziune despre teatru, înţeles ca spaţiu al dialogului cu morţii, ca spaţiu susceptibil să-i primească în el pe morţii care se întorc printre cei vii, să se confrunte cu întruparea lor în materialitatea vădită a scenei, altfel spus să accepte provocarea de a-i reprezenta. Căci "proba" reprezentării fantomei ca figură prin excelenţă a apariţiei unui invizibil în vizibilul scenei priveşte în mod direct esenţa teatrului, vizând deopotrivă statutul realităţii înfăţişate pe scenă şi statutul actorului.

La baza proiectului meu a stat un text al cărui rol a fost hotătâtor: textul lui Gordon Craig, intitulat Despre spectrele din tragediile lui Shakespeare. Craig vorbeşte aici despre obligaţia celor ce vor să pună în scenă tragediile elisabethanului de a încerca, în pofida tuturor dificultăţilor, să incarneze fantoma. Aceasta este "somaţia" - termenul îi aparţine lui Craig - adresată regizorului de către universul shakespearian, unde forţele invizibilului intervin în mod esenţial în desfăşurarea acţiunii dramatice. Fidelitatea faţă de viziunea lui Shakespeare îi impune regizorului să nu ocolească problema reprezentării fantomei, întruchipare exemplară a prezenţei invizibilului. Craig merge însă şi mai departe. Necesitatea incarnării fantomei nu pune în discuţie doar această fidelitate, ci şi pe aceea faţă de esenţa teatrului ca artă. Fantomele shakespeariene ne amintesc, în­-

tr-adevăr, veritabila miză a