Nu-mi plac execuţiile publice, chiar dacă nu inplică decât folosirea cuvintelor în locul gloanţelor sau a toporului, pentru simplul motiv că nu au nici o legătură cu democraţia. De aceea nu pot să fiu de acord cu ceea ce i se întâmplă lui Adrian Cioroianu în aceste zile când presa şi politicienii par să nu mai vadă nici un alt subiect al actualităţii în afară de imprudentele declaraţii făcute de ministrul de Externe. Mi se pare cu totul disproporţionată – şi pe alocuri ridicolă – reacţia unor instituţii mai mult sau mai puţin civice, dar cu o autoritate invers proporţională în fondurile pe care le primesc pentru cauze cel mai adesea minore, care vor nici mai mult nici mai puţin decât capul ministrului, fără a avea şi argumentele necesare, în afara unor impresii de felul unui banc cu Radio Erevan (cel cu tipul care e arestat pentru că a înjurat – „Las’ că ştim noi pe cine înjuri!”).
Ce-a făcut, de fapt, Cioroianu? A afirmat, într-o emisiune TV, în spiritul acesteia, că indivizi de genul lui Mailat ar trebui duşi pe undeva prin pustiul egiptean, unde România ar urma să achiziţioneze a parcelă penitenciră de nisip. N-a spus „ţigani”, nici – Doamne Fereşte! – evrei sau alte naţionalităţi. A spus „de genul” ceea ce, logic, ar trebui să însemne „infractori”, pentru că altminteri ce rost ar avea să deportezi nişte oameni cumsecade. A fost o vorbă aruncată la plesneală, de dragul relaţionării cu peisajul pe care-l parcurgea la momentul respectiv, pentru că nu-mi închipui că cineva sănătos la cap îşi închipuie că o astfel de tranzacţie (achiziţionarea de deşert) ar putea avea loc în realitate. N-ar mai rămâne decât ca guvernul egiptean să protesteze pentru amestec în treburile sale interne iar ONU să se sesizeze pentru tentativa de intervenţie în interiorul unui stat suveran.
Chestiunea, în fond, e mult mai simplă. Nu de ţigani e vorba, nici de rasism, nici de dep