Nu este prima dată când un ambasador american îşi dă în public cu părerea despre stările de lucruri negative din România. Această mentalitate colonială, inaugurată de primul ambasador post-revoluţionar, dl Green şi el un fel de Taubman, ca pregătire diplomatică, (cel care a boicotat investirea primului preşedinte român ales liber, din motive de mineriadă), a fost dusă spre perfecţiune de succesorii săi, vârful reprezentându-l, fără îndoială, Michael Guest, cel care reuşise să intre în conflict deschis cu Guvernul şi cu autorităţile române.
Nu vreau să spun că, pe fond, dl Taubman nu are dreptate. Că unele dintre modificările propuse a fi aduse Codului de Procedură sunt strigătoare la cer, ele neregăsindu-se nici măcar în foarte relaxata justiţie americană, unde prezumţia de nevinovăţie este dusă, adeseori, până dincolo de limitele bunului simţ, este evident pentru aproape oricine, mai puţin însă pentru ministrul Chiuariu. Dar dreptatea ambasadorului nu are dreptul să se manifeste de o astfel de manieră, publică şi ultimativă. Ar fi fost normal ca cel mai „tare” ambasador din parcarea diplomatică să ceară o audienţă ministrului Chiuariu, ministrului Cioroianu sau chiar prim-ministrului Tăriceanu şi să le exprime temerile sale şi ale guvernului său, că asemenea măsuri pun în pericol exercitarea actului de justiţie. Cum a făcut-o sună însă ca o indicaţie imperativă, de genul pe care le făceau comisarii sovietici, amintire încă prezentă în mentalul colectiv românesc.
Pe de altă parte, nici reacţia preşedintelui Camerei, Bogdan Olteanu, nu a fost cea mai nimerită. Bâzdâcul exprimat de către insuficient coptul la minte lider liberal, se putea manifesta într-o întrunire informală, nu prin intermediul presei, ceea ce poate să dea senzaţia unui punct de vedere oficial. Ori România nu este deloc în situaţia de a le da peste nas americanilor, cel puţin la nivelul p
