Emilian Marcu Doar odata pe an, si atunci daca nu in mod, oarecum parodic, oarecum bascalios, sau cel mai adesea doar in treacat, este amintit un eveniment exemplar pentru lupta anticomunista, un eveniment istoric incarcat de repercusiuni, si in plan social dar si in plan personal, de-a dreptul zguduitoare. 15 noiembrie 1987 de la Brasov alaturi de miscarile miniere din 1977 si cele ale studentilor ieseni, din februarie 1987, au fost exemplele de lupta colectiva impotriva unui regim dictatorial, a unui regim totalitar, asa cum a fost cel din Romania.
Rar, tot mai rar, "eroii" (multi dintre ei de tinichea) profitori ai situatiei create de adevaratii revolutionari, de adevaratii eroi, cei care au iesit cu pieptul deschis in fata terorii, ce se fac a uita de ei, ii mai pomenesc.
Eroii brasoveni din 15 noiembrie 1987 si-au riscat cu adevarat libertatea, si-au sacrificat familiile si in unele cazuri chiar viata. Dar eroilor de tinichea nici ca le pasa de acele sacrificii. Nu am auzit sa se intereseze prea multa lume de acei eroi de atunci.
Doar cate un reporter, vrand sa faca senzatie, mai merge pe urmele lor, gasindu-i in cate un satuc uitat de lume sau, si mai grav, gasindu-le doar numele pe cate o cruce din cimitir. Nici o pensie, nici un drept, nici o facilitate pentru ei sau pentru urmasii lor. Ba mai mult, lor, acelor muncitori de la Brasov li s-a luat si dreptul la munca, facandu-i bravi someri ai Romaniei contemporane. Halal rasplata pentru eroismul lor. Mai mult nici ca se putea.
In ast timp, unii, cu certificat de revolutionar "pentru lupta pe care au dus-o" cu hidra comunista intr-un catun, se bucura de tot felul de avantaje si de facilitati.
Organizatia lor, a Revolutionarilor din 15 noiembrie 1987, este privita, daca nu cu dispret, macar cu un sentiment de ingaduinta.
Aceia sunt cu adevarat frumosii "nebuni",