Tema identitara se afla in miezul operei lui M. Sebastian. Pentru extrem de tinarul jurnalist brailean, intrat in redactia ziarului Cuvantul din anii studentiei, care se voia om de litere si autor de romane, problema originii sale etnice si a implicatiilor ei constituia nu doar un dat irevocabil, ci o preocupare cu caracter obsedant. Lévinas spune undeva ca „a te interoga asupra identitatii evreiesti inseamna deja a o fi pierdut“.

Dar – adauga filozoful – „intr-un fel tinem inca de ea, altminteri am evita interogatia. intre deja si inca se schiteaza limita, asemenea unei coarde intinse deasupra careia se aventureaza si risca iudaismul evreilor occidentali“ (Lévinas, p. 74). Sebastian era un evreu est-european; pentru el, in contextul romanesc al anilor ’20-’30, cu un antisemitism in expansiune, constiinta evreitatii nu izvora dintr-o frustrare si nu putea fi eludata, era o realitate de care te izbeai cotidian, care functiona ca un handicap si se contura pe un fundal sumbru, de amenintari si permanenta anxietate.

De aceea, nu e defel surprinzator ca, dupa ce-si formeaza mina ca beletrist cu Orasul cu salcimi si Femei, Sebastian se apuca de un roman autobiografic, De doua mii de ani, a carui miza nu mai era ludica si pur estetica, ci existentiala si politica, atacind curajos si fara menajamente atit de controversata, riscanta si exploziva tema a statutului intelectualului evreu intr-o societate caracterizata de o ordine democratica fragila si o miscare fascista in plin avint. El incearca sa raspunda aici unor intrebari decisive: poate un evreu sa-si asume idealurile morale si civice ale autohtonilor? Care e rezolvarea plauzibila a ceea ce se intelege prin sintagma confuza de „chestiune evreiasca“? Asimilarea? Sionismul? Internationalismul socialist? Convertirea? Cartea, aparuta in 1935, de un dramatism tulburator si o contagioasa melancolie,