Octombrie, timpul unei prea scurte veri indiene, aduce la Chicago cel mai vechi festival competitiv de film al Americii de Nord. Cu acronimul englez, natural, CIFF, mai putin cunoscut decit cele din New York si Toronto, festivalul de pe malul lacului Michigan a fost la origine la fel de selectiv ca primul, dar a crescut semnificativ in ultimii 10-15 ani, ajungind aproape la anvergura celui de-al doilea. Concomitent – fatalmente – i s-a reprosat ca si-a pierdut din selectivitate.
E greu sa pastrezi standardele de inceput, cind prezinti anual peste 100 de lungmetraje, cind explorezi cinematografii foarte tinere si productii locale, incercind sa apelezi (eforturi, de altfel, laudabile) la un public cit mai larg din midwest-ul american.
Provocarea pentru spectator e sa adulmece trufandalele prin mirosul gros de popcorn (ca sa-l parafrazez pe Bogza – in fine, la el mirosul era de cartofi copti... Si sint, probabil, nedrept – chiar a Love Story parca n-a mirosit inca la CIFF, desi covoare rosii si limuzine à la Hollywood se cam dau pe la gale).
E ceva insa care ajuta spectatorul de rind in alegerea peliculelor „de vazut“. E vorba, paradoxal, de una dintre „slabiciunile“ (recunoscute, de altfel, de organizatori) festivalului: raritatea premierelor absolute, in locul carora sint aduse productii premiate (sau cel putin remarcate) la festivaluri anterioare ale anului in curs, dupa cuvintele fondatorului si inca directorului artistic Michael Kutza – We don’t play the world premiere game.
Asa se face ca din cele 15 filme aliniate in competitia principala, aceasta a 43-a editie a adus Tehilim de Raphaël Nadjari, nominalizat pentru Palme d’Or, Silent Light al lui Carlos Reygadas – Premiul Juriului la Cannes, Control de Anton Corbijn – mentiune speciala Camera d’Or, Tuya’s Marriage (Quanan Wang) – Ursul de Aur la Berlin, La France – reci
