Cu cit se apropie zilele friguroase ale iernii, cu atit mai tare sint atrasa de filmele documentare dedicate fabuloasei lumi a animalelor. Pentru mine este realmente un refugiu. Nu apuc sa ma mai plimb prin munti, nu apuc sa merg la zoo, nu apuc nici sa ma hirjonesc cu cockerul fetei mele. Oricit am vrea sa fim racordati la marile teme si oricit am vrea sa credem ca ne-am maturizat si nu mai avem timp de „prostii“, ceva inocent si curat mai salasluieste prin memoria noastra afectiva.

Este un sentiment stenic, care ma traverseaza uneori. Ca devenim parinti au ba, ca uitam incet, incet, sa ne mai si copilarim, tot pierdem cite ceva din fiinta noastra legata prin mii de fire de lumea vegetala si animala. Deopotriva. Si parca nu este bine. Traind intr-o vesnica fugareala, tot pe fuga si in stres, aproape ca neglijam minunile acestei lumi din imediata noastra apropiere. Nu trebuie sa ajungem in desertul Gobi sau in Kalahari ca sa ne uimim de frumusetile unor linii curbe, asa cum ne pot oferi frunzele uscate ale toamnei – de culori ce sa mai spunem, cine mai sta sa le desluseasca in noianul de „Votati candidatii X sau Y“ –, nu trebuie decit putina atentie pentru nimicurile din preajma, ca sa avem parte si de mici bucurii, altele decit acelea oferite de interminabilele emisiuni cu Tatulici si Turcescu, Andreea Marin sau, mai nou, greu de uitat, Monica Gabor Columbeanu. Daca telespectatorii cu stagii mai vechi au vibrat recent la numele si silueta cintaretei Sylvie Vartan, cei mai tineri pot fi atrasi de frumusetea acerbei lupte ce se duce si prin mijlocirea televiziunilor pentru redesteptarea demnitatii nationale. Care mai de care dintre vizitatorii platourilor televiziunilor de prima mina au gasit de cuviinta sa tresalte viguros intru apararea imaginii romanilor si Romaniei, ca raspuns imediat la manipularile celor din media italiana.

Sigur ca r