● Travka, Vreau să simt Praga, 2007.

Nu zic, e posibil ca 2007 să nu fi fost un an tocmai prielnic pentru muzicile de soi, dar parcă de mult nu am mai avut sentimentul ăsta apăsător că, în linii mari, nu se întîmplă nimic, că s-a intrat în pauză, că melodiile aşteaptă cuminţi şi în sertare neştiute un viitor mai bun. S-ar putea să mă înşel şi de vină să fie doar sindromul copacilor desfrunziţi, dar de o vreme încoace am o vagă bănuială că experţii în refrene au inventat un calapod pentru ca toate formaţiile lumii să fraternizeze, să-şi găsească un sunet comun, vesel, debil şi fără rezonanţă. Şi mai grav mi se pare că, după patru ani de odihnă, mai degrabă apatici şi osteniţi, Radiohead s-au întors pentru a arăta ce gol istoric se întinde în jur, ce înseamnă să ai clasă şi cam pe unde ar trebui să ajungă ritmurile ca să se compare cu splendoarea palidă afişată pe In Rainbows. În contextul ăsta pe care, în lipsa unei drame certe, l-aş numi "aşa şi pe dincolo", recursul la universalitate nu doar că nu e în măsură să eludeze meandrele concretului, ci, mai rău, reuşeşte să le impună ca pe singura realitate posibilă. Nici patria noastră nu face excepţie de la regulă, numai că la noi meandrele sînt mai multe şi mai sinuoase, iar concretul - o chestiune ceva mai îndărătnică şi mai tristă. (Cu acest prilej, vă propun un moment de reculegere în care ne putem duce, tăcuţi, batistele la ochi sau, după caz, ne putem deda unui pios moment de lamentaţii prelungi.) Astfel ancoraţi în sinergia faptului, peisajul nostru pare să ruginească în tihnă, fără convulsii sau aşteptări deşarte. Mărturisesc că a existat un timp în care aş fi pariat pe mişcările subterane, pe murmurul cosmopolit care dădea semne că vrea să iasă la suprafaţă, numai că, peste acel timp, s-a aşternut un strat suficient de praf, murmurul s-a potolit de la sine şi a intrat într-o matcă previzibilă, lumea ş