Nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă - ni se spune de cîteva mii de ani încoace, de la Heraclit citire, încît propoziţia a devenit una dintre cele mai banale ziceri profunde. La fel de banală este şi observaţia că nu numai apa e de fiecare dată alta, dar şi noi înşine. Mai mult, chiar dacă ne-am scălda în aceeaşi apă, lucrurile ar fi diferite pentru că în primul rînd noi sîntem diferiţi, odată cu trecerea timpului.
După această introducere de filozofeală ieftină, e cazul să venim la oile noastre (la fel de ieftine, de altfel), adică la subiectul acestei rubrici - televiziunea. În ultimii 17 ani, televiziunea de la noi a progresat enorm; era normal să se întîmple aşa, din moment ce a pornit, la sfîrşitul anului 1989, de la un punct foarte apropiat de zero. Odată cu televiziunea însă, a evoluat şi ochiul nostru. Nu mai vedem la fel ca la începutul anilor â90, iar privirea noastră s-a modificat odată cu transformările suferite de stilistica televizuală.
Prima dată cînd am conştientizat acest lucru a fost acum cîţiva ani, cînd s-a difuzat la televizor un film al lui Tarkovski (Nostalgia, parcă). Trebuie să spun că, la sfîrşitul anilor â80 şi începutul anilor â90, eram un mare fan al regizorului rus şi am văzut, la Cinematecă, toate filmele lui - unele chiar de mai multe ori. Aşa stînd lucrurile, cînd am aflat că urmează să fie dat la televizor un Tarkovski, m-am bucurat şi m-am aşteptat să-mi regăsesc entuziasmul de odinioară. N-am să mai lungesc lucrurile şi am să trec direct la deznodămînt: filmul m-a plictisit peste măsură. Mai mult - poate şi pentru că era programat la o oră destul de tîrzie - la un moment dat ţin minte că am şi adormit. Dacă în vremea lui Ceauşescu eram în stare să îndur frigul cumplit din sala de cinema pentru a mă delecta cu filmele regizorului rus, acum, chiar confortabil instalat în fotoliu, pelicula mi se părea un sup
