Surpriza e să descoperi un dictator deloc retardat, un Ceauşescu abil şi speculativ.

În relaţia cu scriitorii, s-a dovedit un jucător-câştigător

L-aţi auzit vorbind pe Ceauşescu? Sunt puţine şanse. Nu mă refer la bălmăjeala controlată din discursurile oficiale, cu care teveul regula în alb-negru serile telespectatorilor. Mă refer de un Ceauşescu vorbind la liber, în întâlniri nedestinate publicizării.

Volumul de stenograme „Ceauşescu, critic literar” e un prilej excepţional de a repara această strungăreaţă bibliografică.E vorba de patru stenograme ale întâlnirilor lui Ceauşescu cu scriitorii: două din 1971 (imediat după aşa-zisele „teze din iulie”, care au schimbat politica oficială privind relaţia ideologie-artă), una din ’72 şi una din ’75.

Surpriza e de a descoperi un Ceauşescu deloc retardat, un Ceauşescu abil şi speculativ, perfect capabil să construiască un raţionament sau să argumenteze o idee – în pofida repertoriului său modest. Ideile sale despre literatură şi ideologie, deşi simpliste, sunt teoretic sustenabile; şi susţinute! „Cizmarul analfabet”, cum i se spunea de către intelectualii care îi lingeau cizmele, avea o inteligenţă cel puţin la fel de evidentă ca prostia câtorva dintre scriitorii care intervin de-a lungul stenogramelor.

În relaţia cu scriitorii, Ceau-şescu s-a dovedit un jucător-câştigător, care (profitând, e drept, decisiv, de poziţia lui de forţă) i-a făcut şah-mat. Dacă în anii ’70 era încă dispus la discuţii, în anii ’80 Ceauşescu avea să renunţe la politica lui Dej de a pompa bani în scriitori. În termenii lui, avea dreptate – era o clasă de milogi, isterică, lacomă şi greu de controlat. În termeni pragmatici, a greşit, pentru că i-a politizat involuntar. Oricum, în 1989 avea să-i paseze capitalismului, să se spele cu ei pe cap.

Iată câteva pasaje antologice.

Ceauşescu: „Eu nu mă tem de cărţile pro