M-am aşteptat ca, dintr-un moment în altul, din colţurile ochilor preşedintelui să izvorască lacrimile. Aceleaşi lacrimi pe care le-a vărsat la defecţiunea lui Stolojan şi care i-au asigurat rampa de lansare pentru preluarea ştafetei - în 2004. Preşedintele şi-a stăpânit lacrimile, dar nu şi-a putut ascunde amărăciunea faţă de ingratitudinea „românilor”, care au tratat atât de superficial o problemă de maxim interes: votul unimominal în două tururi.

Traian Băsescu are fibră de câştigător. Nu a pierdut niciodată până acum, de fiecare dată când s-a aflat în competiţie reuşind să reducă spectaculos decalajele şi să rupă panglica de sosire, la fotografie, graţie pieptului scos în faţă. Acest palmares l-a făcut să creadă că nu poate să piardă. Nimic. Ori, de mai bine de un an Băsescu pierde sistematic, fără să-şi dea seama. A pierdut în confruntările cu Tăriceanu, care a ajuns să declare (putea fi imaginat aşa ceva cu doar doi ani în urmă?) că nu-l interesează „bazaconiile lui Băsescu”. A pierdut în disputa cu politicienii care au reuşit să-l scoată o lună pe tuşă, precedentul referendum neputând fi calificat ca o victorie. A pierdut, acum, în faţa propriilor sale ambiţii. Făcând din acest vot uninominal o miză de „viaţă şi de moarte”, a fost nevoit să asiste la năruirea iluziei că în confruntarea cu clasa politică coruptă şi nereformată, are în „români” un aliat de nădejde. Ori „românii” pur şi simplu l-au abandonat acum, punându-l în situaţia delicată de a constata că încrederea în el a coborât până la un nivel critic.

Ambiţia de a bate Guvernul cu propriile sale arme, neavând însă atu-urile executive, l-a obligat să constate că eforturile sale de „conştientizare” au fost zadarnice. A înţeles până şi faptul că, chiar de ar mai fi avut vreo lună la dispoziţie, n-ar fi putut determina o mobilizare eficientă a votanţilor. Vinovat de această înfrângere nu este