IN CIMITIRELE ISTORICE ale Bucureştiului, mulţi din "foştii" cei mari, cu morminte şi cavouri in parcelele foarte răvnite, ii dau cu tifla tinerei noastre democraţii. Morţi după 1990, ei au reuşit totuşi, in ciuda faptului că n-au mai avut puterea să dobăndească glorie funerară intre poeţi, academicieni şi revoluţionari. Nimeni nu mută mortul din groapă doar pentru că n-ar fi demn de aleile principale. Căţiva din generalii care s-au dus dintre vii fără să indure cuvenitele condamnări pentru crimă sunt vecini de veşnicie cu căţiva parlamentari, care altfel n-ar fi ajuns la Ghencea Militar, ci la Străuleşti. Intre vanitate şi sfidare, distanţa e atăt de mică, incăt nu mai poate fi percepută.
IN PIAŢÃ..., zarzavagiii discută condiţia socială a unui nou-venit care strică preţurile: Lasă-l c-o să inveţe repede, fiindcă-i de-al nostru, ţăran de la oraş.
UN COLONEL LA PENSIE, care altceva decăt cazarmă şi iar cazarmă n-a ştiut, descoperă că n-are subiect de discuţie cu ceilalţi bătrăni la pensie din Grădina publică. Tot ce lui i s-a părut semnificativ şi interesant in viaţa de militar pe tovarăşii săi de taifas ii plictiseşte. In plus, ii spun: "Bre, nea colonelule". O adresare neregulamentară, care-l face şi mai ciufut. Două lumi paralele, care nu se intălnesc nici la infinit.
MEMORIILE unui fost funcţionar in Ministerul Culturii in anii â60-â70 publicate la o editură de "reconsiderări artistice" sunt pline de şedinţe. Dacă nu s-ar numi Memorii, ar trebui să se cheme Procese-Verbale. Trecănd timpul, procesele sale verbale mă incarcă de melancolii punitive: ce importanţă li se dădeau unor tămpenii, ce importanţă işi dădeau şefii care primeau ca "sarcină de serviciu" tămpeniile, şi cum s-au dus, pe un drum fără intoarcere, şi tămpeniile, şi şefii lor! O carte de 300 de pagini, care evocă amănunţit un neant cultural. O ci
