Fără îndoială că rezultatul cel mai surprinzător al alegerilor europarlamentare este situarea partidului România Mare sub prag, deşi un asemenea curs era previzibil prin prisma ultimelor evoluţii ale formaţiunii.

România Mare este, din 1992, o prezenţă neîntreruptă pe scena parlamentară. Încă de la primul său mandat, a făcut parte din coaliţia care a susţinut guvernul Văcăroiu, obţinând chiar şi o serie de funcţii în eşalonul doi al administraţiei. Foarte activ în opoziţie, în perioada guvernării CDR, partidul lui Corneliu Vadim Tudor s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea unui electorat radical, liderul său intrând chiar în turul doi al prezidenţialelor, ca opozant a lui Ion Iliescu. A fost momentul de vârf al partidului, prezenţa sa în parlament ca ce-a de-a doua formaţiune politică consolidând o structură destul de aproximativă, bazată în totalitate pe statura preşedintelui său. Alegerile din 2004 au marcat un recul, condiţia de partid de opoziţie, indiferent de cine este la putere, reflectându-se asupra calităţii unui electorat interesat nu doar de împartăşirea unor opţiuni radicale. Apariţia în scenă a lui Gigi Becali şi a PNG-ului său, şi evoluţia acestora într-un registru apropiat, a părut să rupă un important eşalon de electorat, transferându-l într-o zonă mai vizibilă. Deosebirile dintre cei doi au rămas şi rămân importante, publicul văzând - oricât ar părea de paradoxal - în Vadim un personaj mai ponderat şi mai adaptat la rgulile jocului. Chestiunea creşterii PNG-ului a fost un fenomen de scurtă durată, urmat de o descreştere la fel de rapidă, confirmată de scrutinul europarlamentar. Nimeni nu se aştepta însă ca PRM-ul să coboare sub prag, cu atât mai mult cu cât în ultimele luni Vadim marcase o revenire spectaculoasă, pe fondul crizei din Italia. Este probabil însă ca nucleul radical să nu fi împărtăşit tocmai acest gest de rupere de axa radi