Importanta lui Dumitru Tepeneag pentru literatura romana contemporana o depaseste pe cea a operei proprii, datorita caracterului de pionierat al demersurilor lui si, pe de alta parte, rolului sau de catalizator pentru adeziunea programatica a unui intreg grup de scriitori la caile innoirii radicale. Partizan declarat al unui proces pe care il numea sincronizarea constienta a literaturii noastre la evolutia literaturii moderne universale, Dumitru Tepeneag a contribuit prin propriile scrieri – publicate in momentul prielnic de la mijlocul deceniului al saptelea – la acea sincronizare.
Procesul, amplu, s-a infaptuit, fireste, prin actiunea unei intregi pleiade de scriitori, fiecare dintre acestia cultivind formule si maniere de creatie diferite. Formula lui era – la inceputurile activitatii lui literare – cea a unei proze poetice, antirealiste. Ea nu poate fi redusa la modalitatile de proza fantastica, alegorica sau simbolica manifestate anterior si nici asimilata avangardei istorice (suprarealismului, de pilda), caci, desi se raporteaza implicit la avangarda, relatia e una nu de continuitate, ci de contestare, de ruptura. Era vorba de o modalitate prozastica, pe atunci, la noi, noua, asemanatoare si convergenta (fara sa reprezinte o imitatie servila) cu orientari ale extremei modernitati inregistrate, in epoca, pe plan mondial.
Animator, alaturi de Leonid Dimov, al unui curent literar – onirismul estetic sau structural –, lider al grupului oniric, Tepeneag a exprimat teoretic, cu limpezime, in 1966-1970, estetica onirismului (seria de articole „In cautarea unei definitii“, in Luceafarul, alte articole si mici eseuri in reviste culturale, masa rotunda, publicata in Amfiteatru, in decembrie 1970, la care prozatorul dezbatea chestiunea impreuna cu Dimov, D. Turcea si Laurentiu Ulici). Onirismul estetic, explica el, recurge la vis in cu totul alt
