Am o relatie destul de ciudata cu timpul. In ultima vreme, a devenit dusmanul meu cel mai de temut. De dimineata pina seara incerc tot felul de scheme sa-l pacalesc, sa-l fentez, sa trec pe linga el si sa nu-l las sa manince din mine. In adolescenta traiam cu impresia ca te poti hrani din el, ca iti poate fi daca nu prieten, macar aliat. Acum fur timp. Ma trezesc de multe ori in alt loc decit cel unde ar trebui sa fiu de fapt. Imi da un sentiment bizar chestia asta sa fiu hoata de timp, e un fel de a fi duplicitar si dual cu tine insuti. Pentru mine e un fel de complicitate cu cea altfel din mine, care reuseste sa ma scoata din rutina zilnica.
Si imi place mult sentimentul de vinovatie copilareasca, la fel ca atunci cind ascundeam de ai mei vreo trasnaie.
Asa am ajuns miercurea trecuta la un brunch. Am raspuns invitatiei revistei Tabu. M-am tupilat intr-un coltisor al unui club-bar nici nu stiu sigur ce este, dintre acelea de li se zice „de fite“. Si am fost martor tacut la eveniment. Ce se intimpla la un brunch m-am lamurit repede. Motivatia Tabu mi-a explicat-o Noemi, PR-ul revistei, de fapt, brand manager: noi facem asta ca sa daruim revista tuturor colaboratorilor la numarul respectiv si ca sa le multumim intr-un mod mai elegant pentru suport. Noemi e opusul oamenilor ca mine. N-are nici o problema cu timpul. Vorbeste la doua telefoane in acelasi timp si scrie si mailuri. E volubila si imprastie din ea permanent si cu generozitate in toate partile.
Intr-o ora spatiul clubului a adunat lume multa si vioaie. Intr-un cuvint, socializare.
Eu ma simt in general alienata in astfel de spatii si in astfel de contexte am sentimentul mereu prea acut ca apartin altei lumi. Sint momente in care esti constrins de realitate sa recunosti ca oamenii nu comunica unii cu altii. Traim in multe straturi sociale suprapuse precum foile prajiturii
