Nu m-am oprit niciodata din drumul spre scoala sa privesc rasaritul, care poate mi-ar fi redat bucuria in suflet.
Nu am alergat niciodata desculta prin ploaia de vara... Oare e bine?
Niciodata, in stingacia mea, nu m-am murdarit de polenul florilor pe degete, insa niciodata nu am incetat sa-mi ascult sufletul....
Ploua... sufletul e plin de tristete, imi este pustiit... Prea multe intrebari, care ma macina si, ciudat, nu am inca un raspuns pentru ele.
Ceva din mine intreaba: "Sa ramin la tata sau la mama?" Ce e cu intrebarea aceasta? Nu ii gasesc rostul. SINCER!
E o intrebare pusa adesea, in special de copiii nefericiti atunci cind parintii aleg doua drumuri total diferite, opuse... Asa gindeste un suflet de copil care plinge. Ei simt totul stins in inima lor. O poarta inchisa, poate care nu se va mai deschide niciodata le umbreste fiecare zi. Timpul trece mai repede... Copilaria nu mai are sens. Totul este vazut alb-negru, sumbru, dur. Acesti copii se maturizeaza mult mai repede, lucru care face sa alunge magicul din copilaria lor.
"Ce rost mai am eu pe aceasta lume daca persoanele dragi nu sint linga mine sa ma sprijine? Ce voi face cind voi avea nevoie de ajutor?" Spaima imi cuprinde sufletul... " Cred ca nu mai are rost sa ma gindesc la acest lucru. VREAU un raspuns....
Nu suport sa vad cum lumea se destrama in fata ochilor.
Astept un raspuns pentru ca: "Dragi parinti, nu credeti ca e timpul sa va ginditi si la noi?"
Nu m-am oprit niciodata din drumul spre scoala sa privesc rasaritul, care poate mi-ar fi redat bucuria in suflet.
Nu am alergat niciodata desculta prin ploaia de vara... Oare e bine?
Niciodata, in stingacia mea, nu m-am murdarit de polenul florilor pe degete, insa niciodata nu am incetat sa-mi ascult sufletul....
Ploua... suf
