In memoria lui Vlăduţ
Sunt uneori... consultată, să spunem, cu privire la unele aspecte ce ţin de subiectul copii dispăruţi. Ca jurnalist. Toată lumea se aşteaptă la păreri obiective, deşi insăşi subiectul in sine este unul sensibil-subiectiv fiind vorba despre copii.
Sunt uneori... consultată, să spunem, cu privire la unele aspecte ce ţin de subiectul copii dispăruţi. Ca jurnalist. Toată lumea se aşteaptă la păreri obiective, deşi insăşi subiectul in sine este unul sensibil-subiectiv fiind vorba despre copii. Asta dacă aş rămăne in ochii interlocutorului numai jurnalist. Insă, mai ales cănd este vorba de copii dispăruţi, nu pot să fac această segregare a condiţiei mele. Simt că n-ar fi corect faţă de nimeni. Nici faţă de interlocutor, nici faţă de Vlad. Sunt mamă-jurnalist. Ba mai mult, sunt mama-unui-copil-dispărut-jurnalist. In momentul in care interlocutorul a aflat de această... trăsătură a mea... căt de mult mai contează vorbele mele... rămăne de văzut. Mai sunt considerată obiectivă? Nu prea. Poate doar o mamă care acum suflă şi-n iaurt, sau poate una care se dă in stambă dănd sfaturi cănd tocmai ea şi-a pierdut copilul... sau una care aruncă vina pe unii sau pe alţii nevăzăndu-şi ditamai balotul din propriul ochi... Rareori sunt privită ca omul care vorbeşte din proprie experienţă, care vede greşelile pe care le-a făcut şi le spune mai departe... să se afle, să se inveţe din tragedia altora, că e mai simplu... Sau ca omul care a văzut şi alte cazuri, care a vorbit cu alţi părinţi aflaţi in aceeaşi situaţie, care s-a documentat pe această temă pentru a transmite printre altele şi recomandări minime pentru prevenţie. Reguli vechi, după care am fost crescuţi şi noi, dar care, din cauza emancipării, au devenit desuete.
Una dintre acestea, care se află pe toate site-urile dedicate copiiilor dispăruţi (indiferent dacă-s canadiene,
