„Hai sa nu mai vorbim despre asta niciodata“ e replica ce incheie filmul 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, mult premiatul si in continuare mult apreciatul film al lui Cristian Mungiu. Aceasta nu e nici pe departe doar o simpla replica ce inchide o situatie, ci este un fel de laitmotiv al intregului film si functioneaza cumva ca o replica ritualica: tragi aer in piept, respiri adinc si indelung si o spui. Te eliberezi. Operezi un fel de exorcism. Scapi de mizeriile si de toate idiosincraziile din tine.

Altfel, ramii incarcat si pentru totdeauna cu cicatricile nevindecate. Caci nu doar pentru situatia prezentata in film, punctuala, replica asta, aparent simpla si spusa intr-o doara, poate fi o solutie, ci pentru toata perioada de comunism crunt si crud reconstituita in film. De fapt, filmul e o reconstituire. Fara a studia cu cerbicie si circosenie cele mai marunte detalii, e o reconstituire desavirsita.

La nivel de tehnica cinematografica s-a tot vorbit despre un film la limita documentarului, minimalist, fara zorzoane artistice, fara filmari spectaculoase, fara cadre construite; miza s-a pus pe autenticitate, pe naturaletea personajelor, pe limbaj si pe atmosfera. Una peste asta, in putine cuvinte, cam asa este. Insa e mult mai mult decit atit.

4 luni, 3 saptamini si 2 zile este filmul la care eu nu am fost doar spectator. Stind pe scaun in sala intunecata, in fata ecranului imens care m-a inghitit cadru cu cadru, am devenit cea care a reconstituit povestea, ea nu mi-a fost servita.

Ca sa nu cad de-a dreptul in melodramatism, am incercat sa ma gindesc dupa aceea la felul cum e construit totul, cum reuseste un film sa te faca direct partas la evenimente. Accentul nu e pus pe personajul central, pe cea careia i se intimpla totul – din contra, ea ramine pina la sfirsit in plan secund si e mai degraba o umbra –, ci este filtrat s