Ceea ce s-a căutat de fiecare dată, în cazul lui Petru Dumitriu (după revenirea sa în atenţia comentatorilor literari), a fost explicaţia: o explicaţie globală, acoperind deopotrivă biografia şi opera, ambele trădând acelaşi mecanism complicat şi, aparent, alimentat de puteri contrare. S-a considerat, întotdeauna, că ne aflăm în faţa unui "caz" (e şi aceasta o definire...), dar unul aparte, ceea ce - prin sugestii subtextuale - ar însemna căderea scriitorului sub un destin care a sudat paradoxal semnificaţiile, nu mai puţin paradoxale, biografice şi literare. Sîntem trimişi în acest fel la ideea că, într-un regim totalitar, dezlănţuite, operând prin violenţă strict controlată şi cu maximum de rigiditate în aplicare, fără abatere, puterile ideologicului nu doar distorsionează, dar, la limită, imprimă individului o altă identitate. Politic, acest demers s-a numit edificarea "omului nou", obsesie deopotrivă a nazismului şi a comunismului, vizând - din motive lesne de înţeles - generaţiile aflate la început de drum. Cele mature, în funcţie de acumulările fiecărui individ, de "îngheţarea" acestuia în convingeri şi idealuri, au apărut ca obstacole uneori mult prea dificile ca să nu reclame criminalele măsuri extreme; alteori, însă, aşteptarea, însoţită de presiuni întinse pe o scală mult diversificată, a dat roadele scontate. Dar dacă represiunea, în orice nuanţă a sa, se cuvine condamnată în egală măsură ca principiu şi consecinţe, semnatarul acestor rânduri nutreşte convingerea că unele gesturi, rezultate din momente trăite, nu pot fi evaluate în profunzimea lor prin detaşarea dată de netrăiri similare. Judecata morală nu ţine în nici un caz de un simplu exerciţiu retoric, cum, de altfel, nici decupajul "tehnic", prin care se obţine cunoaşterea prin de-construcţie a "obiectului" literar, nu se deschide întotdeauna ca eliberare a unghiului de valorizare. Şi chiar dac