Una din metehnele noastre e că uităm prea repede ceea ce nu ne place să auzim despre noi şi, în consecinţă, ne obişnuim cu răul (şi urâtul), ca şi cum ar face parte, fatalmente, din normalitate. Observăm (dacă observăm) un fapt detestabil, îl semnalăm (dacă îl semnalăm), uneori, rar de tot, ne revoltăm că acel rău există în faţa ochilor noştri, apoi, încet, încet, dacă nu destul de grabnic, ne cufundăm în răul (şi urâtul) de lângă noi. Şi ne ocupăm de alte cele. Pentru că, nu-i asa?, viaţa nu ne cere răgaz şi, la urma-urmei, n-o să ne pierdem vremea cu lucruri ce aparţin, de regulă, trecutului. Deşi acest trecut este al nostru, face parte din identitatea noastră spirituală/ culturală. (Să nu zic naţională, că acest cuvânt a devenit fie desuet, ba, şi suspect, fie, prin repetare demagogică, sleit de substanţa lui curată, originară.)
Rememorăm (chiar şi pentru urechi surde şi ochi opaci) câteva secvenţe ale unor asemenea "normalităţi" recente.
l Casa Balş din Iaşi, monument arhitectonic de la început de secol XIX, sediul (dar se mai poate numi aşa?) Filarmonicii "Moldova", e (tot) în schele. Ce n-a reuşit regimul comunist demolator, izbutesc cei 18 ani de indiferenţă post-comunistă. Un imens cancer în arhitectura, şi-aşa, bălţată, din zona centrală a oraşului, care, parcă, a intrat într-o zodie culturală crepusculară. Dar asta este o altă istorie... curentă. Pe zidurile palatului, una din puţinele clădiri patrimoniale cu care s-ar putea făli, pe drept, urbea, cât va mai sta piatră pe piatră, s-ar cuveni să se pironească plăci memoriale pe care să se scrie: Palat construit la 1815 de către vistiernicul Alecu Balş, mare iubitor de muzică şi teatru; aici, a avut loc primul spectacol de teatru în limba română, la anul 1816, după o traducere a lui Gheorghe Asachi a piesei (de succes garantat în epocă) "Mirtil şi Hloe", de Florian (după alţii, reprezentaţia s-a
