Am urmărit şi anul acesta, pe 1 Decembrie, cum au transmis televiziunile parada militară de la Arcul de Triumf. Schimbam canalele şi parcă urmăream un singur post. Aceleaşi cadre luate de pe margine, de pe Arcul de Triumf sau de pe macara, aceleaşi imagini - cînd cu cei care defilau, cînd cu politicienii care asistau solemni la eveniment -, aceleaşi comentarii din off, emise de jurnalişti şi de invitaţii din studiouri. Pe ecran vedeam tancuri sau tab-uri şi mi se vorbea despre extraordinara putere de foc a acestora (cum puţine alte tancuri din lume au), cînd defilau trupele de la SRI mi se atrăgea atenţia asupra frumuseţii sereistelor, cînd trecea unitatea de gardă îmi erau lăudate superbele uniforme, rămase neschimbate de pe vremea lui Cuza. Totul pe un ton festivist şi cu subtextul "iată ce buni şi tari sîntem noi, ce armată performantă avem". Din cînd în cînd, camera de luat vederi prindea în cadru o înaltă faţă bisericească amestecată printre politicieni, pentru a sublinia legătura (istorică, desigur) dintre Armată şi Biserică, cele două instituţii aflate în topul încrederii populaţiei.

Nimeni nu-şi mai amintea de starea deplorabilă a tehnicii militare cu care e dotată armata noastră, de avioanele de luptă care cad cînd ţi-e lumea mai dragă, de scandalurile în care e implicat SRI-ul. De data aceasta, aveam cele mai performante arme din lume, iar despre SRI se putea spune doar că are nişte angajate foarte frumoase (dacă uniforma are, în general, calităţi afrodiziace pentru publicul feminin, iată că oferim ceva pe măsură şi publicului masculin...).

În asemenea ocazii (şi nu numai), ne îmbătăm cu apă rece şi facem tot posibilul să uităm cît de amărîţi sîntem de fapt. Obţinem acelaşi lucru şi cînd privim obsesiv imaginea cosmetizată a trecutului. Prezentul e frustrant, prin urmare încercăm să ne compensăm complexele de inferioritate făurind un trecut