Dacă aduni voturile obţinute la alegerile europarlamentare de ultimele cinci partide, observi că abia sunt cu foarte puţin mai multe decât voturile invalide.
Partidul Verde a obţinut cel mai prost scor: abia 19.820 de voturi. Potrivit unui raport al Curţii de Conturi, această formaţiune n-a declarat că ar fi primit vreun leu sponsorizare sau că ar fi produs vreun material publicitar. E foarte plauzibil.
În realitate, impresia este că nici măcar cei aproape douăzeci de mii de votanţi ai verzilor n-au auzit de acest partid, iar de faptele lui nici atât. Cunosc doi oameni care au votat cu verzii, dar numai din frondă faţă de „granzii“ politicii româneşti care îi dezamăgesc constant. Ce înseamnă asta? Pe de o parte, că verzii reprezintă cel mult o pată de culoare în ecuaţia politicii din România. Pe de altă parte, că e loc pe acest culoar pe care, practic, nu există nimeni. E un culoar tentant. Argument pentru visători: se pot face multe lucruri cu adevărat bune. Argument pentru pragmatici: se învârt bani frumoşi. În Parlamentul European, grupul verzilor, cu cei 42 de deputaţi ai săi, e al cincilea ca importanţă. Cei mai mulţi eurodeputaţi ecologişti, 13, vin din Germania, ţară în care verzii au apărut ca o supapă între giganţii creştin-democraţi, respectiv social-democraţi, şi au decis, nu o dată, majoritatea parlamentară. Acesta e un argument interesant şi pentru păpuşari.
La noi, de la Dolphi Drimer şi Marcian Bleahu încoace, niciun politician ecologist n-a mai ieşit, cât de cât, în evidenţă. Iar acum, jale. (Să recunoaştem, există câteva ONG-uri care se manifestă cât de cât coerent. Iar atunci când există o campanie bună, pe o problemă reală, aceasta poate avea succes. Proiectul Roşia Montană a fost oprit, orice s-ar spune, de ecologişti. Un alt argument că se poate, că e loc.)
Dar la ce e bună o mişcare ecologistă
