Plecind de la pretextul unei comparatii intre spatiul politic francez, respectiv romanesc, scriam cu ceva timp in urma ca, desi mai toate societatile trec astazi prin asa-numita criza a dezideologizarii, fiecare caz particular isi pastreaza totusi specificitatile. in acest context, diferenta fundamentala pe care o sesizam intre Franta si Romania, in masura in care o atare comparatie este posibila, se oprea la nivelul cetateanului si al capacitatii sale de autodefinire identitara, care ii permite sa aleaga, atunci cind trebuie sa isi indeplineasca rolul de actor politic. Franta are si ea dramele ei, insa urmarind zilnic dezbaterile politice ajungi sa constati, fara prea multa dificultate, ca a compara cele doua situatii politice este ca si cum ai incerca sa fortezi o echivalenta intre copilul teribil al Europei si ruda cea saraca.
Atentie, nu problematizam aici, la nivel de valori, cultura, natiune etc., ci la nivelul punctual de „situatie politica“ actuala.
Situatia politica actuala a Romaniei are o noua jucarie: fuziunea PD – PLD. Este insa o noutate teribil de importanta, care trebuie gestionata nu in termeni de „partid prezidential“, „mina lui Basescu“ sau in alte note speculative, ci in termenii cei mai legitimi ridicati de problematizarea chestiunii identitare.
Luni, 3 decembrie 2007, Emil Boc si Theodor Stolojan, presedintii PD si PLD, au anuntat fuziunea celor doua partide, in scopul „ducerii pina la capat a proiectului politic al Aliantei D.A.“. Noua formatiune se va numi Partidul Democrat-Liberal si se va identifica cu centrul-dreapta al spectrului politic, mentinind mai vechea afiliere a Partidului Democrat la Partidul Popular European. Despre PDL, Valeriu Stoica declara: „partidul va functiona dupa modelul fuziunilor. in toate partidele exista curente, dar ele nu sint recunoscute. Asta duce la tensiuni. Daca ar fi recunosc
