In incercarea de reintroducere a Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi in circuitul valoric autohton, conducerea acestuia a facut o lista cu cele citeva nume de regizori cu care, daca lucrezi, ai sansa sa te afli „in carti“. Institutia ieseana are in schema doi regizori, dar managementul apreciaza ca apelul la colaboratori este solutia oportuna. Nu e o mare descoperire, asta face toata lumea, desi intr-un viitor apropiat se va epuiza ca solutie, asa ca directorii de scena aflati in forma sint foarte solicitati, iar cei care reusesc sa-i „prinda“, mai ales teatrele din afara Bucurestiului, se pot considera norocosi.

Nici cu acestia nu poti sti cu certitudine ca mergi la fix; poti sa ai toate ingredientele potrivite, de la text la conditii materiale, dar sa nu-ti iasa pur si simplu. Miza colaborarii dintre o trupa stabila si un regizor din afara ei sta si in ocazia actorilor de a lucra intr-o alta maniera decit cea obisnuita, de a produce acea scinteie a provocarii, atit de necesara intr-o noua creatie. O sansa minimalizata adesea de realitatea ca, fiind solicitati in atit de multe locuri, colaboratorii lucreaza cu distributia contra cronometru, paralizind pur si simplu activitatea curenta: nu se mai joaca nimic, nu se mai intimpla practic altceva, intrucit artistul-invitat nu are la dispozitie decit o luna sau chiar mai putin. Apoi pleaca si cine stie cind va mai fi liber! Si-atunci, ce nu face un teatru pentru a-l inscrie pe afis pe X sau pe Y? Ca sa nu mai vorbim de investitiile financiare, absolut firesti la orice productie, dar care, privind mai apoi situatia vinzarii biletelor, constati ca nu prea s-au justificat, pentru ca lumea nu se inghesuie la casa.

Fara sa erijezi venirea publicului la teatru in unic criteriu de performanta institutionala, acesta este, totusi, unul dintre cele importante. Iti da feedback-ul, oglindirea