Fiecare putem contribui la anormalitatea lumii in care traim. In vremuri de restriste, de grele incercari, de atac direct asupra fiintei umane, spiritele intransigente, fanatice in a-si urmari o idee (indiferent ca este una sociala, politica ori morala) nu numai ca gresesc, dar sunt solidare cu cei pe care-i acuza. Cred ca pastrarea omenescului este calea spre a te opune unui regim de opresiune. A opune unui fanatism un altfel de fanatism (moral, de cele mai multe ori) ete o imensa eroare.
Andrei VlAdescu, personajul romanului lui Stelian Turlea Darul Ioanei, cade in pacatul orgoliului de a vrea sa isi pastreze o tinuta morala imaculata in relatiile cu ceilalti, prin abstragere, prin refugierea in zonele necontaminate: scrierea unor carti, studiul, asteptarea unei iubiri destul de cetoase si cam neconvingatoare.
Astfel, refuzand viata in dimensiunile ei reale, cu bune si rele, cu micile compromisuri absolut necesare spre a o face suportabila, el se dezumanizeaza, se goleste de omenesc. Andrei Vladescu traieste intr-o eroare: eroarea credintei intr-un ideal. Iar acest ideal este asteptarea. Si asteptarea presupune inactiune. Asteptand, neactionand, nu poti gresi, crede el. Cei care-i scriu (diversi naratori ai subiectului "Andrei Vladescu") nu numai ca-l acuza, dar nu-i ofera nici o sansa: "Semana mereu mai mult cu toti aceia cu care nu voise sa semene. Adica dorise sa-si pastreze puritatea si nu se mai putea. Eu cred ca s-ar fi putut, dar el nu mai era in stare. Nu vreau sa-l acuz, nu vreau sa-l condamn pentru nimic din ceea ce a facut. Pentru ca imi seamana. Pentru ca ne seamana noua tuturor si, daca m-as lasa iar prada reflectiilor literare care te-au obosit atata, stiu asta bine, as spune ca-i un erou al timpurilor noastre. Un om normal, aproape banal, care vrea ceva si pe urma cedeaza si se prabuseste. (...) Il condamn insa pentru alt lucru:
