Cu marea strategie pentru Orientul Mijlociu a presedintelui George W. Bush in ruina, administratia sa a inceput, oarecum ezitant, sa puna un accent mai mare pe rezolvarea conflictelor prin mijloace pasnice. Reglementarea la care s-a ajuns in cazul Coreii de Nord, care isi va desfiinta programul nuclear, si conferinta de la Annapolis pentru pacea israeliano-palestiniana – cu participarea Siriei, unul dintre pivotii "axei raului" din regiune – sunt doua exemple-cheie ale acestei tendinte.
Aliatul cel mai devotat al SUA dupa 2001, Marea Britanie, a parcurs deja aceasta cale, distantandu-se de alianta sa servila cu o administratie Bush care se focaliza asupra razboiului si confruntarii. Desi este doar o versiune miniaturala a statutului imperial al Americii, actuala politica a Marii Britanii, asa cum o defineste noul sau prim-ministru, Gordon Brown, ar putea anticipa directia pe care o va lua urmatorul presedinte american.
Sustinerea de catre Tony Blair a proiectelor lui Bush pentru Orientul Mijlociu a aratat ca un dezechilibru de putere intr-o alianta il determina totdeauna pe partenerul mai slab sa devina servil. Marea Britanie s-a alaturat aventurii Americii in Irak cu aceleasi perceptii exagerate ale capacitatilor sale militare si ale influentei sale diplomatice in a caror capcana a cazut si Bush. Dar contributia militara a Marii Britanii la efortul de razboi nu a fost indispensabila, astfel incat Bush nu a trebuit sa tina seama de sfatul lui Blair. Drept rezultat, Marea Britanie nu a putut sa slujeasca drept punte de legatura intre o Europa sovaielnica si o America razboinica, dupa cum a crezut Blair, iar capacitatea Marii Britanii de a fi o forta a binelui pe scena mondiala a fost grav afectata.
Ca si America, Marea Britanie a invatat pe calea dificila limitele a ce poate realiza doar puterea militara si, de asemenea, implicatiile
