Despre morţi... ...numai de bine - am înţeles. Totuşi, e un drum lung de la atitudinea de compasiune pe care-o ai pentru cineva care a încetat din viaţă şi osanalele deşănţate pe care le-au ridicat lui Dan Iosif televiziunile, la sfîrşitul săptămînii trecute. Din momentul în care au anunţat ştirea morţii lui şi pînă sîmbătă, cînd a fost înmormîntat, toate posturile au acordat zilnic, la emisiunile informative, un spaţiu generos "marelui dispărut". Totul asezonat cu un discurs din off plin de vorbe mari ("Ca o ironie a sorţii, a murit singur, departe de ţara pentru care şi-ar fi dat şi sufletul" - PRO TV) şi, desigur, cu declaraţii ale colegilor de partid din care reieşea că Dan Iosif a fost cel puţin pîinea lui Dumnezeu ("un tip onest, corect, cu sufletul mare" - Sorin Oprescu; "un luptător, un sufletist, un optimist" - Ion Iliescu; "un om care este în mod cert pus în grădina celor drepţi" - Mircea Geoană etc.). De fiecare dată, ni s-a spus că e "simbolul Revoluţiei române", ni s-a evocat extraordinarul lui curaj de pe baricada de la Inter sau ni s-a atras atenţia - cum a făcut-o Nicolae Văcăroiu - că "fără el, democraţia de azi n-ar fi existat".

Simbolul Revoluţiei române chiar că a fost, dar asta, în realitate, nu e o vorbă de laudă. Dincolo de faptul că a schimbat un regim care a făcut mult rău ţării, Revoluţia în sine nu e ceva cu care să ne mîndrim. Cinism, manipulare, haos dirijat din umbră, confruntare a structurilor de adîncime care-şi disputau Puterea cu sacrificarea oamenilor nevinovaţi - ce poate fi nobil aici? Apoi, sînt oare exemplare acţiunile unui pion al unei astfel de maşinării? O fi fost Dan Iosif portavocea care i-a ţinut pe oameni la baricada de la Inter, dar el acţiona de capul lui?

În afara acestui moment de glorie (alimentat de iţe subterane), Dan Iosif a fost toată viaţa un mardeiaş de cartier şi un şmenar. Şi înainte, şi după