Ce pluteste si ce se scufunda, cine coboara si cine urca? Un imperiu obosit sau un judet silitor? Conformismul social al unei natiuni vechi sau ambitia sfruntata a unor provinciali? In 1966, Anglia cucerea prima (si, in continuare, ultima ei) Cupa Mondiala. De atunci incoace, vreme de 40 de ani, raspunsul cautat de aceste intrebari a presat intr-o singura directie: spre confirmarea egoismului cultural. Ansamblurile mari, parazitate de retineri si indoieli, mai ales de ezitari in fata innoirii, pierd. In schimb, o mana de oameni incapatanati si exultand de cinism suplu razbesc pana in varful unui ciclu istoric. Fotbalul englez a aflat ceva despre aciditatea acestui proces si a fost nevoit sa accepte corectia. Succesul nu e asigurat, ba chiar e foarte probabil ca logodna grabita a Nationalei engleze cu un arivist italian de geniu sa se incheie in divort si confuzie. Insa experimentul disperat la care a fost silita Federatia engleza, dupa esecul marelui bastinas McClarren e, dincolo de rezultatele sale finale, proba prezenta a unei crize persistente. Anglia incearca sa revina si, daca va reusi, ar putea afla ca succesul i-a fost fatal. Sambata, la pranz, Fabio Capello a fost prezentat si investit oficial in functia de antrenor al Nationalei engleze. Ziarele au reactionat cu vechea lor aplecare spre vulgaritate intelectuala si au vorbit de plasarea lui Capello in a treia functie in stat, dupa regina si prim-ministru. E o gluma. Capello a preluat ceva mult mai important: viitorul imaginii de sine a englezilor. Oglinda in care englezii sunt obligati sa priveasca astazi a inceput sa-si adune apele, acum 61 de ani, intr-un colt foarte putin solar si foarte silitor al Italiei. Intr-o felie obscura a regiunii Friuli-Venezia Giulia. In Gorizia. Si, mai precis, intr-o comuna posaca, pe numele ei Pieris. Dar nu pe strada mare, ci pe o oarecare Via Volta, mai la margine. Si nu int