„As plinge pina si la mormintul mamei mele“. Cu aceasta teribila, cumplita, ingrozitoare fraza, care insa este perfect de inteles in contextul romanului, Heinrich Böll mi-a salvat viata. Desi suna desigur excesiv si deci absurd spre caraghios, enuntul acesta nu minte si nu hiperbolizeaza – nu face nimic decit sa spuna cit se poate de pur si de simplu adevarul cel mai crud si cel mai gol. Cind anul trecut a aparut romanul meu Reluare, am primit o serie de reprosuri: cum ai putut face asa ceva?
cum ai putut s-o descrii in asa fel, in asemenea hal, cu asemenea cruzime? Dar nu e vorba de mama mea, am replicat la inceput trist, apoi din ce in ce mai nervos. Cartea are un personaj principal, un scriitor ce-si scrie amintirile: despre mama lui se spun lucruri intr-adevar teribile. Dar frazele romanului se nasc din si vorbesc despre tensiunea si obligatia sinceritatii, incit chiar si aceia care nu ma cunosc deloc intra la banuieli in ceea ce priveste raportul dintre fictiune si realitate. Nici pe mine nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa traiesc copilaria pe care am trait-o, am raspuns sec la o intilnire cu cititorii. Nu m-a intrebat si pace.
Mama – egolatra si demonica
Desigur, lucrurile nu se rezolva nici pe departe atit de usor. Mustrarea de constiinta te rade si te maninca, degeaba iti repeti trecutul ca un paranoic si degeaba te imbeti cu apa rece a succesului oricum foarte relativ. N-are rost acum sa descriu toate cite mi s-au intimplat sufleteste – din ce o sa creasca urmatoarea carte daca nu si din astea? Cert e ca am inceput sa caut in memorie figurile de mama din literatura universala care sint cel putin la fel de negative. Esti unic in toata literatura, mi s-a spus intr-un mod deloc laudativ. Sa vedem, mi-am zis.
intr-adevar, abia daca-mi puteam aminti citeva personaje care seamana cu cea din Reluare. Mama din Neinteleg
