Mulţi români trăiesc sub seducţia modelor, fie ele vestimentare, de comportament sau de limbaj. Sursa: EVZ

S-ar spune că obsesia lor nemărturisită e viaţa „în tendinţe“, ca să reproduc un clişeu forjat în ultimii ani ai tranziţiei. Există oameni care preiau harnic, dar cu prea puţin discernământ ceea ce văd şi aud pe stradă sau la televizor. Îşi însuşesc de bunăvoie o atitudine, o expresie sau un gest. Li se pare că lucrul luat cu împrumut le stă bine, li se potriveşte, îi reprezintă.

Dar există - mai ales la capitolul vocabular - noţiuni care ni se furişează în bagaj parcă pe nesimţite, ca nişte colonişti abili, pentru care obstacolele sunt simple frivolităţi ale destinului. E vorba despre cuvintele pe care ajungem să le folosim fără să ne dăm seama, ca pe nişte proptele sonore. Iar dintre ele, cel care a pătruns cel mai bine în codurile de comunicare este „hai“. Presupun că nu v-a scăpat frecvenţa cu care apare acest cuvânt la încheierea convorbirilor purtate prin telefonul mobil. „Hai“ a încetat să fie expresia unui îndemn, devenind un instrument de tatonare a finalului. El anunţă criza de timp a unuia dintre interlocutori şi exprimă monosilabic un gând pentru care în mod normal e nevoie de mai multe cuvinte. Evident, au existat şi înainte formule colocviale de tipul „Hai, să trăieşti“, „ Hai, noroc“ „Hai, pa“ sau chiar „Hai, sănătate“.

Acum însă registrul e altul. Spre sfârşitul convorbirii, unul dintre locutori aruncă un „hai“ după care se ghicesc punctele de suspensie, înainte de-a completa eliptic: „vorbim“. Mesajul real? „Gata, mai discutăm şi cu altă ocazie.“ Mesajul auzit? „Hai vorbim“, vecin silabic şi prozodic cu „Hai Rapid“.

Se încropeşte astfel o sinonimie forţată în care „hai“ e totuna cu „ajunge“ sau „destul“. Cum însă vorbitorul contemporan îşi neglijează frecvent discursul şi-l priveşte cu o indife