„Iarna e anotimpul trindavelii“ sint ultimele cuvinte pe care le-am citit acum citeva minute intr-un material din numarul ce urmeaza sa apara al revistei. Fericita ipostaza a autorului si a celor care-si permit asemenea rasfat. Ceilalti trudesc intr-un fel sau altul, altii alearga de colo colo, care pe la treburile lui. Noi sintem in redactie. La ale noastre.

Absorbiti si invaluiti in rutina zilnica. Ceva, ceva e schimbat. Totusi nimic nu pare la fel ca in zilele obisnuite...

E ultimul numar din anul acesta si ne pregatim de vacanta. Un bradut frumos impodobit m-a intimpinat dis-de-dimineata, ca o surpriza rasarita din caldura incaperilor unde se insiruie cuvinte, fraze, texte, articole, pagini peste pagini, saptamina de saptamina. Lumea e vesela si se vorbeste despre cadouri, daruri, Mos Craciun, din creierul unui Mac se scurg colinde si pe o masuta se topeste ciocolata s.a.m.d.

Acum, da, si eu ar fi trebuit sa scriu despre altceva, dar m-am razgindit; sa va spun cum am ajuns sa scriu rubricutza asta aiurita; pentru ca am propus-o in sedinta de redactie, sa fie a noastra a redactorilor, sigur, sperind totusi, in sinea mea, sa apara cit mai putini amatori pentru umplerea ei, si asa s-a si intimplat pina la urma, cu o exceptie la un moment dat. Dupa aceea a inceput sa se autogenereze, pentru ca ea nu avea un obiect, un scop, o metoda, o miza, decit sa fie un mic spatiu al redactorilor. Dar s-a dovedit a avea tot felul de calitati neasteptate.

E foarte mobila…

Au fost zile in care raminea un anumit spatiu care trebuia umplut sau trebuia sacrificat ceva in favoarea reclamelor platite sau a unei replici sau ceva de ultima ora… si se umbla la „1001 de semne“.

…Si foarte flexibila

Adica momentele de pus textul in pagina sunau cam asa: „cite mii de semne a trimis X ca sa stiu si eu cit trebuie sa scriu“ sau „