Cartea de versuri a Mariei Marin - Minuni cu ochi căprui, Bucureşti, Ed. Arefeană, 2007 - este plină de dulcegării. Autoarea crede, probabil, că trebuie să scrie astfel, fiindcă se adresează copiilor. Nimic mai departe de adevăr. Copiii nu aşteaptă de la maturi să folosească diminutive, să simuleze gândirea puerilă, să-şi subţieze vocea şi să vorbească peltic. Or, Maria Marin tocmai asta face, se maimuţăreşte, şarjând fără graţie naivitatea şi gingăşia. Iată, ca exemplu, poezia Bunicuţa, plină de substantive şi adjective diminutivate şi producând repede o senzaţie de saturaţie şi dezgust ca un tort prea dulce:

"Minionă şi drăguţă,/ Ar alerga şi desculţă/ S-ajungă la nepoţei/ Să aibă grijă de ei./ Dar.../ Nu poate veni mereu/ Anii-s mulţi, iar drumul greu,/ Picioarele o dor/ Şi abia o mai duc/ Şi se roagă în gând:/ - Dă, Doamne, cu bine s-ajung!/ Întinde braţele tremurând/ Cu ochii aproape plângând,/ Le strânge la piept pe fetiţe:/ - Sunteţi gălăgioase ca nişte vrăbiuţe!/ - Bine-ai venit, bunicuţă,/ Stai să te conducem de mânuţă,/ Să te aşezi pe un fotoliu să te odihneşti,/ Şi-apoi din cartea de poveşti să ne citeşti."

Autoarea crede în mod greşit că datoria unui poet este să înfrumuseţeze lumea înconjurătoare. Nimic nu scapă neîmpodobit în versurile ei, nici măcar chipul mamei:

"Priveşte sus, pe fruntea ta/ Sunt prinse mii de stele,/ Ca o coroană fermecată/ Te apără de gândurile rele." (Mamei).

În mod paradoxal, această acţiune de înfrumuseţare maniacală urâţeşte, transformă chiar şi ceea ce este dinainte frumos într-un kitsch. Bucuria însăşi de a exista devine o gesticulaţie teatrală şi de prost-gust, o paradă de cuvinte mari, lipsite de capacitatea de a emoţiona:

"Mă nasc sub curcubeul celor şapte culori,/ Care-mi pune în palmă lumina purpurie,/ Pe malul calm, albastru, întins ca o câmpie,/ Al mării ce mă cheamă spre viaţa nouă-n