Anul 2007 a fost cel care a demonstrat din plin lipsa de substanta a des invocatei modernizari a tarii, survenita – in opinia fostilor si actualilor responsabili de la Bucuresti – pe parcursul unor ani buni de pregatire asidua pentru momentul aderarii Romaniei la UE.
In 2007, ministrii numiti de premier s-au distins strict prin obedienta si un acut deficit ideativ privind modalitatile de accesare a fondurilor structurale, menite a contribui concret la dezvoltarea tarii. Dar poate ca tocmai aceste lipsuri au constituit, pana la urma, principala lor calitate – fiind o garantie a perpetuarii unei intregi birocratii neperformante. Unicul element notabil pentru romani si survenit ca o urmare directa a aderarii tarii la UE ramane, deocamdata, faptul ca sunt, cu totii, buni de plata si in cazul bugetului comunitar. Iar din moment ce Romania se dovedeste incapabila sa absoarba fondurile postaderare, contribuabilii ei ajung sa subventioneze, vrand-nevrand, alte state membre, mai avizate si… mai bogate.
Calibrul redus al ministrilor pozitionati in fruntea unor resorturi-cheie a fost (re)confirmat de un lung sir de gafe, neadevaruri eclatante sau alte demersuri scandaloase. Dar premierul a ramas complet impasibil, perfectionandu-si atitudinea de strut si trecand cu vederea toate deficientele ministrilor sai, atat timp cat loialitatea acestora se dovedea nestramutata in conditiile permanentizarii luptei dintre palate. Regretul lui Tariceanu fata de pierderea famelicului Remes a fost aproape palpabil. In loc sa se fi distantat, macar in al doisprezecelea ceas, de incalificabila fapta a acestuia, seful de guvern a dat vina pe presa, considerand-o principalul vinovat pentru plecarea ministrului Agriculturii – demonstrand, astfel, ca traditionalul instinct al elitelor dambovitene de cautare perpetua a tapului ispasitor in cu totul alta parte este perfect dezvo
