Rămaşi singuri şi văduvi, bătrânii neputincioşi din satul Mreneşti-Dos, comuna Creţeni, speră ca măcar de Sărbători familia să se reunească.Am găsit-o pe Elena Dumitraşcu făcând pregătiri de Crăciun, alături de fiica şi de nepoata sa. După bucuria care i se citea pe chip, am înţeles că acesta este unul dintre puţinele momente când femeia de 78 de ani nu se mai simte atât de singură. De când a rămas văduvă, tanti Leana, cum îi spun cei dragi, încearcă să nu se lase copleşită de necazurile de zi cu zi. „Am trăit şi bune, şi rele. Copil fiind, am prins cel de-al doilea război mondial. Îmi aduc aminte că stăteam ascunşi pe sub rândurile de vie ca să nu fim văzuţi. Nici pe vremea comuniştilor nu a fost uşor. Au fost nişte oameni tare răi, cel puţin cu omul simplu de la ţară, pe care l-au lăsat sărac lipit. După revoluţie, am primit pământul înapoi ca să avem şi noi ce munci şi ce aduna toamna. Pe atunci, şi puterile noastre erau altele. Dar, de când a murit bărbatul meu, chiar la începutul anului trecut, nimic nu mai e la fel. De atunci, nu mai am cu cine schimba o vorbă. Satul este plin de văduvi. Aproape că nu există casă în care să nu fi murit cineva“, a mai spus bătrâna, cu durere. Dar, din toate greutăţile, bătrâneţea este de departe cel mai crud duşman. „Nimic nu este mai dureros decât bătrâneţea. Dacă ai nevoie de un act de undeva sau dacă vrei să rezolvi o problemă, nu te bagă nimeni în seamă, că te văd neputincios“, a mai spus tanti Leana.

Singurătatea, piatră de moară Mai încolo, alt văduv se luptă cu singurătatea. Constantin Popa, sau nenea Gicu, cum i se spune în sat, a rămas singur de aproape cinci ani. Gândul că soţia lui nu mai este i se pare cel mai greu de suportat. „Nu mi-am revenit nici acum. Singurătatea mă omoară încet. Cu Rica mea era altfel. Mă bucur că băiatul meu cel mic stă cu mine şi mă ajută, că altfel nu ştiu cum aş putea să rezist“