Războiul, dar şi schimbările politice ale perioadei imediat următoare (1944-1948), au determinat o importantă mo­dificare de paradigmă în literatura română. E vorba de intervalul 1940-1948. Poate pentru prima dată în istorie, vocea unei stângi româneşti, până atunci marginală sau marginalizată, a devenit cu adevărat audibilă. Instaurarea "dictaturii pro­le­tariatului", la sfârşit de an 1947, a ob­struat, prin "stân­gizare" forţată, prin stalinizare, această considerabilă deplasare a sensibilităţii politice şi culturale, curmându-i-se devenirea firească, creşterea naturală. Literatura dintre dictaturi, "momentul 1945", "literatura de tranziţie" (etichetă eronată, şi vom vedea de ce), o literatură cu o configuraţie aparte, în main stream-ul ei, nu s-a bucurat încă de suficient interes din partea istoriei literare; a suscitat însă atenţia câtorva cercetători, începând cu Al. Piru, prin Panorama deceniului literar românesc 1940-1950. Dar însuşi istoricul literar menţionat îşi subminează demersul prin friabilizarea şi prăbuşirea în futil a intervalului studiat, considerând că, pentru generaţiile de istorici literari ce vin, acesta nu va mai reprezenta decât o simplă "fază de tranziţie de la literatura dintre cele două războaie mondiale la literatura actuală, ale cărei semne se pot observa încă din 1948". Confuzia persistă şi în Literatura română de azi (1965), volum scris, în colaborare, de Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Se constată astfel "o coborâre bruscă a calităţii scrisului", o revărsare de "torente de maculatură", pe de o parte, dar, pe de altă parte, se recunoaşte existenţa literaturii autentice "prin volume ca Fraţii Jderi (vol. III), Ostrovul lupilor, Poveştile de la Bradu-strâmb de Mihail Sadoveanu, Lina de Tudor Arghezi şi mai ales monumentala Istorie a literaturii române de G. Călinescu, volumele de poezie publicate de Lucian Blaga, Mihai Beniuc, Magda Is