Fidel unei oarecum oculte cutume, îmi încep întîia zi a anului cu lucru în atelier. Crezînd că gestul îmi va aduce noroc în durată. Mici stratageme strategice, în firea mai fiecărui personaj al şevaletului! înfricoşat de neantul ce-l aşteaptă.
Dar ca neantul să nu arate prea spăimos, pînza de-acum de pe şevalet e o...siluetă. Din seria ce mi-a întrerupt - programat periodic - cealaltă, grava, apăsătoarea, cu suprafeţe, o dată gri, în Desculţii lumii, altă dată, în Strigătul convulsiilor tonale. (Silueta de pe şevalet încheie de fapt setul ce va fi şi simeza expoziţiei din primăvara, la Galena Dana din Lăpuşneanu.)
Nestînd cuminte, la locul ei, pe calul şevaletului, silueta,în cabrare de french-cancan, îmi declanşează, finalmente, o asociaţie neaşteptată. Nu străină, realizez, de... de... Eminescu, al cărui ianuarie îi aparţine seniorial. Prin naştere. Cum iunie, prin moarte.
în iunie, acum doi ani, dînd curs unui irepresibil puseu egolatru, accept o Toyota indigo şi sînt dus la Ipoteşti. Urmînd a primi acolo o medalie cu eufonie total eminesciană, Teiul de aur. Pentru pictură.
Spuneam în momentul primirii:
Un pictor primind o distincţie în acest loc: al poeziei! Ar trebui ca latinul Ut pictura poesis (cum e pictura, aşa e şi poezia) să suporte o modificare esenţială: Precum poezia, aşa şi pictura.
Una din expoziţiile mele s-a numit cîndva Uşi celebre ieşene, în care, de pe faţadele ilustre ale ilustrului oraş, am decupat doar uşa, ca simbol al întregului.
Ei bine, acea expoziţie nu şi-a dorit decât să confere poeziei prioritatea ce şi-a cîştigat-o aceasta într-un oraş în care s-a mişcat Eminescu.
Nu voi pleca de aici, fără a mai face încă o schiţă: cea a uşii pe care poetul a închis-o pentru ultima oară, plecînd, fără întoarcere, în lumea care l-a făcut atît de fericit, atît de nefericit.
Sînt atît de fer