O pictură clasică, Pluta Meduzei, de Delacroix, cred, încerca să sugereze vârful disperării ce poate lovi un pumn de oameni cărora cerul le hărăzeşte cel mai crud destin: moartea de sete, în mijlocul apelor. Mărturisesc a nu fi fost atât de impresionat de această pânză pe cât fuseseră contemporanii ei, în plină tempestă romantică, dar nici dezamăgit, precum Eugen Barbu, contemplând ceea ce numea pogoanele de pânză colorată ale lui Delacroix. Drept este, însă, că şi eu îi preţuiesc mai mult scenele de interior algerian - Iser al nostru a tras, poate, un folos din lecţia lor.
Nu mai puţin, recunosc dificultatea de care se izbeşte o artă bidimensională - şi fatal statică -, în faţa a ceva ce ţine ferm de domeniul a ceea ce vechii greci numeau metavoli. Dar chiar în triplă dimensionalitate sculpturile cu cel mai tragic subiect ale elenismului - sinuciderea galului înfrânt, cuprinderea de către şerpi a lui Laocoon dimpreună cu fiii săi, păstrează, şi tot fatal, seninătatea lucioasă a marmorei, duhul de agrement al operei de artă, făcută întâi de toate să placă. Martorii finelui de an 2007, în covârşitoare proporţie heralzi ai noului an 2008 au înlocuit pinacoteca şi parcul cu statui cu ecranul televizorului, unde sentimentele omeneşti cele mai diverse ni se transmit prin filmări în direct, discuţii, comentarii, jurnale de ştiri mai cu seamă.
Providenţiale emisiuni având darul de a ne ţine la curent cu tot ce, pe întregul mapamond, merită a fi cunoscut, memorat, mistuit. Dacă nefericiţii naufragiaţi de pe Pluta Meduzei ne-ar fi contemporani, i-am vedea cu ultimele zvâcnituri de viaţă sau, odată morţi, duşi în cearceafuri de către târzii salvatori. Doar figurile ar apărea într-o ceaţă - regulamentul o pretinde.
Urmăreşti filme care, construite pe ficţiune şi contând pe cumulul de efecte într-un timp prestabilit să te îngrozească, şi cum la crearea lor c
