Nu-mi place să fac clasamente de sfărşit de an şi-n locul lor aleg mereu să descriu oameni, intămplări şi emoţii care, intr-un fel sau altul, mi-au rămas in minte in avalanşa de informaţii care vine peste mine zi de zi.
Nu-mi place să fac clasamente de sfărşit de an şi-n locul lor aleg mereu să descriu oameni, intămplări şi emoţii care, intr-un fel sau altul, mi-au rămas in minte in avalanşa de informaţii care vine peste mine zi de zi. Astăzi partea intăi: chestiuni reparatorii.
Aprilie. Premiile UNITER. Pentru prima dată am fost foarte "inside" la o ceremonie de acest gen; nu ca spectator ori jurnalist (căci asta am mai trăit la multe alte ceremonii), ci simţind emoţiile pe care le trăia unul dintre nominalizaţi, prieten pe care-l insoţeam la gală. Care nominalizat s-a dovedit a fi şi unul dintre marii căştigători ai serii (Radu Afrim a căştigat pentru a doua oară consecutiv premiul pentru cel mai bun regizor), aşa că seara a fost cu adevărat memorabilă. Ca şi pamfletul publicat peste căteva zile de Andrei Şerban, in care mi se acorda ceva spaţiu şi atenţie veninoasă, deşi nu-mi adusesem nici o contribuţie la acele evenimente. Pentru pamfletul respectiv, scuzele reparatorii au venit pe mail şase luni mai tărziu.
"4, 3, 2" după Cannes. August. La o zi după ce Giuseppe Tornatore, unul dintre cei mai iubiţi regizori italieni de film, fusese agresat şi furat de doi romăni, in cartierele Romei se instalau bannere uriaşe cu "4 luni, 3 săptămăni şi 2 zile". Dacă erai turist in Italia, părea că filmul repară puţin din ruşinea generată de romănii agresivi şi nu foarte educaţi. Versiunile italiene ale revistelor Vogue şi Marie Claire aveau cronica principală cu filmul lui Cristian Mungiu, acordăndu-i spaţii largi şi cuvinte mai mult decăt frumoase. La Bucureşti, o parte dintre jurnalişti scria despre acelaşi film că nu e mai bun decăt altele
