Impasul in care s-a aflat cinematografia romaneasca de la evenimentele din decembrie 1989 pana in urma cu ceva timp este foarte bine cunoscut. Nu tu bani, nu tu inspiratie... Anii post-revolutionari au adus pe marile ecrane numai filme mioritice "brazdate" de frustrarile anilor comunismului. Si nu numai atat. Povesti despre ce a fost inainte si despre ce a fost atunci, in acel decembrie insangerat. Atrocitati, imagini morbide, complexe nationale transpuse pe pelicula. Am auzit acum cateva zile o actrita spunand ca poate intreaga perioada cu filme ce povesteau intamplarile acelei perioade de trista amintire au facut bine atat regizorilor, cat si actorilor si populatiei. Am avut ocazia sa ne manifestam ura, frustrarile, durerile si sa spunem tot ceea ce ne-a fost interzis atata timp sa exprimam. Poate ca si punctul asta de vedere poate fi considerat valid. Pe de alta parte, umorul cu care filmele autohtone ne obisnuise in anii post-89 ne-a cam lipsit. Nu tu nea Marin, nu un Caragiale, iar de BD nici nu se punea problema. Ca sa nu mai vorbim de filmele istorice a la Sergiu Nicolaescu. Totul se invartea in jurul eternelor noastre probleme: privarea de libertate, nenorociri si atrocitatile Revolutiei si ale comunismului. Au existat filme care au aratat atat de bine toate astea, incat nu pot fi neluate in seama. Chiar si maestrul Nicolaescu, atat de blamat la un moment dat ca apare in toate rolurile si ca ar putea face tot genericul numai cu numele sau a aratat zilele decembriste intr-o altfel de lumina, creionata pe o poveste romantata, in filmul "15". Plus, daca a mai bagat-o si pe Raduleasca pe generic... va dati seama ca succesul a fost garantat. Oricum, se pare ca regizorii nostri au inceput iar sa aspire la altceva, au inceput sa inspire aer nou si asta se vede. Cristi Puiu, Mungiu, Giurgiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Nemescu... toti au reusit sa faca o