Cu cit imbatrineste lumea occidentala, cu atit intineresc televiziunile. Pe planiglob si aiurea. Sau prin America lui Bush. George W. Bush, care se duce prin Orientul Mijlociu sa contracareze actiunile lui Michael Moore impotriva razboiului din Irak. Am vazut cu ochii mei, amatoare mai mult de produsele Donna Karan si Issey Miyake decit de cele produse de Boeing, teribile secventele filmate de grasanul regizor.

La Washington, in fata Congresului, printre politisti si bodyguarzi, cum senatorii americani incercau sa se eschiveze sa raspunda la provocarile cineastului legate de participarea copiilor demnitarilor la operatiunile din Irak si Afganistan. Ce sa-i spui unei mame care si-a pierdut baiatul la Bagdad despre armamentul nuclear care nu s-a gasit nici astazi? Ce sa explici unor parinti cu copii ucisi in Liban si Somalia, nu se stie prea bine pentru ce cauza? Am fost realmente impresionata si chiar daca pierdeam un film cu Jeremy Irons, Damage – tradus la noi cu un titlu aiurea, Pasiune fatala, despre o frumoasa fata incurcata in itele unui amor cu un tata ministru si un fiu cam necopt, in fine – am aflat ca doar un singur congresmen din cei peste 500 ai Statelor Unite are copilul pe teatrul de operatii militare.

Ceea ce poate spune multe despre demagogie si patriotismul de parada. Nici prin Europa tineretul nu sta degeaba, sa amintim doar de Franta lui Sarkozy, mai nou, gata de un alt mariaj. O poveste de dragoste dintre o cintareata si un sef de stat se va lasa cu nunta chiar la inceputul lui februarie. Se pare ca drumurile in Egipt cresc nivelul de zbucium al afectivitatii, asa ca Franta s-ar putea pricopsi cu o noua prima-doamna. Dar nici pe la noi nu se sta degeaba. Poate si mai cu foc la noi. Programele de televiziune, caci despre ele era vorba, si nu despre faptul ca Mutu apare iar in postura de iubaret – sa nu avansam numele noii