Unii oameni devin furiosi. Cu toate ca viata lor e o magie. Si merg pe punti suspendate in vid. Se intilnesc incontinuu cu ei insisi prin oglinzile miraculoase, prin refugiile stradale laminate de neoane inghetate, in zimbetele alungite de pe mijloacele de transport in comun, pe blocurile inalte ce-ti cladesc perspectiva, pe peretii neclintiti in timpul asteptarii mecanice din tunelul pancartat. Ginduri sirete despre vacante si pescuit in tara fericirii in timp ce sedinta consiliului de administratie se deruleaza cu solemnitate ilara...
Eram timorata si ma afundam in gluga mea inutila si incomoda - acolo, in statia de metrou, se consuma relaxarea ultimilor comoditati cu aer de familie. Atita abundenta de fericire magica, de jur imprejur. Si incaltarile mele stilcite, sa zicem negre, pe care crema nu le-a ajutat prea tare si mizga drumului a zadarnicit eforturile mele salvatoare, erau in contradictie jenanta cu feeria.
Ma simteam rau, e clar, caci ghetele mele din piele aveau carimbii rosi si calcatura mea era un pic cam strimba. Ba si haina mea avea un defect. Lipsea o copca. Si cu toate ca n-o stiam decit eu, ma tot gindeam la ceva nou, la o alta haina, chiar cu o alta copca lipsa, dar noua. Poate nu as mai fi simtit ca ma apasa atit de tare strimbatura ghetei, cu pielea ei deformata.
Ei stiu, imi spuneam, ei stiu de incaltarile mele deformate. E bine sa ramin in umbra, sa nu atrag atentia.
Dar unii oameni devin furiosi. Si nu pot sa inteleg cu nici un chip de ce una ca asta, magia le iese atit de bine, sint dati cu parfumuri atit de tari, atit de speciale. De ce mai sint tulburati? Sau poate ma insel eu, ei sint doar agili, nervii lor au reactii prompte, de invingatori.
A, existau chiar si ecrane. La intersectiile mai suparatoare. Totul plutea intr-o continua magie schimbatoare, de la masinile de curse si sampa
