Ce e prea mult strica...
Eugène Ionesco atrage in continuare regizorii care vor sa-si intrebuinteze fantezia lor,
suprasolicitand autoritar, adeseori, stilul absurd al scriiturii pieselor sale.
Un spectacol absurd peste absurdul piesei anuleaza intentiile lui Eugène Ionesco, este un pleonasm.
Trebuie sa mergem pana la capat cu grotescul, sa impingem caricatura dincolo de fina ironie a spiritelor comedei de salon (...) Teatrul consta in extrema exagerare a simtamintelor, exagerare care face tandari din searbada realitate zilnica. Limbajul este si el facut tandari, sfartecat".
Eugène Ionesco si-a dorit
ca teatrul sa condamne absurdul ce macina existenta pe mai toate planurile sociale. Scrierile sale sunt cinice, dure in acuze la adresa falsitatii convietuirii. Autorul, care pleda
in "Note si contranote" pentru un teatru al "exagerarii simtamintelor" si care nu scapa o piesa fara sa dea indicatii precise pentru infaptuirea imaginii teatrale, avertiza insa, ca absurdul situatiilor, comportarii personajelor, trebuie tratat realist, precum se manifesta si in viata. In "Jacques sau supunerea" scriitorul desfiinteaza conformismul specific familiilor mic burgheze. Jacques este fiul rebel ce nu accepta "blazonul" familiei "cartofii cu slanina" si nici pe Roberta, fata aleasa sa-i fie sotie pentru ca "n-are doua nasuri". Pana la urma Jacques va fi infrant, fiul ratacitor se va intoarce la conformismul burghez.
Regizorul Florin Fatulescu supraliciteaza nota absurda a scrierii si cu fantezie debordanta, incarca teatral si supraliciteaza povestea familiei lui Jacques. Personajele devin niste clauni care vor sa-l provoace pe Jacques cel izolat intr-un fel de "clopot" fals, sa se integreze conventiilor absurde ale unei familii robotizate, dominate de sloganuri, ce ascund minciuna din relatii. Evident ca, viziunea regizora
