Murdar, îmbrăcat în haine murdare şi care put, fără po­sibilitatea de a le îndepărta, la care se adaugă foa­mea sfâ­şie­toare. Pentru mi­ne, mai rele de­cât foamea, erau ploşniţele. Am mai spus-o: una singură dacă mă piş­ca, aveam o urzicătură în tot corpul şi se termina cu dormitul. Totul era murdar, împuţit. Măcar să-ţi fi putut peria dinţii. Nici vorbă. Era interzis. Fiecare îşi păstra, în gamelă, după zisa cină, puţină apă de băut. De fapt, nu aveai după ce s-o bei. Dimineaţa, când lumina pătrundea prin ferestruică, găseai în gamelă mai multe ploşniţe înecate. Să le plângi de milă. Din cauza lor, nu dormeam noaptea şi mă învâr­team în micul spaţiu, făcând cât mai puţin zgomot. Lăsam ploşniţele să se înfrupte din ceilalţi trei colocatari ai celulei. Mai dormeam peste zi. Pentru că nu suportam ploşniţele, eram mai chinuit decât ceilalţi. Era încă iarnă. Trecusem de perioada în care eram singur în celulă. O regretam. Era frig, dar, din cauza frigului, ploşniţele nu mişcau. Acum eram patru în celulă. Supraaglomeraţia însemna căldură şi ploşniţele lucrau intens noaptea.

Foamea fiind principalul chin pentru marea majoritate a deţinuţilor, politicii făceau eforturi ca toţi să fie egali în faţa ei. Polonicul de zeamă era acelaşi pentru toată lumea. Acolo nu era nimic de corectat. Pâinea aceea clisoasă punea însă nişte probleme care trebuiau rezolvate, în aşa fel încât nimeni să nu se simtă nedreptăţit. În acest scop se fabricau nişte balanţe ingenioase. Ele nu puteau să indice greutatea feliei de pâine, dar puteau să arate că o felie era mai grea decât alta, şi asta era esenţialul. Balanţa era ceva simplu, ca toate lucrurile geniale. O tijă din lemn, frumos fasonată dintr-o scândură de la pat. La mijlocul ei se lega o sforicică, care avea şi un ochi, prin care să poţi trece degetul. La fiecare capăt al tijei era legată, tot cu sforicică, câte o ţepuşe făcută tot di