Există un cuvînt-cheie în scrierile lui George Banu, de fapt o expresie, greu de tradus ca atare în română, care revine adesea: dans l'entre-deux. În vocabularul său analitic, aria ei de semnificaţie acoperă ideea unei situări (fizice, dar şi metafizice, conceptuale, dar şi existenţiale) într-o zonă a indeterminării fertile, a ambivalenţei care reuneşte proximitatea şi distanţa, legătura şi ruptura, definitivul şi provizoriul, echivocul şi claritatea. Deschizînd ultima sa carte, intitulată Scena supravegheată - apărută, în această toamnă, aproape concomitent, în traducere română şi maghiară - găsim aceeaşi formulă, chiar la început, într-un pasaj autoscopic. Aici, pentru prima oară, Banu pare să o investească cu o valoare emblematică pentru întregul său parcurs creator: "Oare ce sunt eu, dacă nu un scriitor neîmplinit şi un teoretician incomplet? Mă aflu în indeterminabilul acestui interstiţiu (dans le creux de l'entre-deux)... iar textele mele poartă în ele prezenţa acestui disconfort. Pe fundalul acestei duble dezamăgiri, continui să scriu. Activitatea mea constă în a scrie fără ca vreodată să mă plasez de o parte ori de cealaltă, mereu în mijlocul vadului, sfîşiat între biografic şi teoretic. Sunt un spectator care nu-şi dezlipeşte ochii de la platoul de joc, pentru că vrea să regăsească acolo tot ceea ce poate căpăta sensul unui eveniment personal, tot ceea ce arta converteşte în experienţă. Atunci scrii pornind nu doar de la tine, ci de la eul tău fecundat de puterile scenei."
Această confesiune de o admirabilă sinceritate, poate părea, la prima vedere, extrem de deconcertantă. Şi asta din cel puţin două motive: mai întîi, pentru că acela care cunoaşte bine scrierile lui Banu ştie că dezamăgirea şi neîmplinirea evocate de el se convertesc, în opera sa critică, în tot atîtea calităţi, ce conferă, de fiecare dată, o pecete inconfundabilă demersului analitic