Cand se anunta prin 2003 ca in sfarsit se realizeaza hibridul dintre Aliens si Predator, n-am fost unul dintre entuziasti. Cele doua francize, poate cele mai de succes ale tuturor timpurilor, erau prea bine inradacinate in memorie, iar din asimilarea lor nu parea posibil sa iasa ceva de valoare. Cele cateva idei bune (mediul cel nou al piramidei inghetate, un lider feminin - si de culoare, revenirea lui Lance Henrikssen) nu au salvat, cu toate acestea, "Alien vs. Predator" (sau AVP, daca sunteti lenesi) de la mediocritate si nici spectatorul de la plictis, chiar daca intrerupt de cateva tresariri.
Si iata ca apare si "Aliens vs. Predator: Requiem", in regia "fratilor Strause" (dupa cum s-a autointitulat pe generic duo-ul Colin si Greg Strause, dupa exemplul Wachowski, mai nou sabotati de schimbarea de sex a lui Larry, devenit anul trecut Lana).
Introducerea este extrem de simpla: o nava a predatorilor se prabuseste langa un orasel american, alienii prizonieri pe nava evadeaza, iar predatorii pornesc in urmarirea lor, fara a-si da prea mare osteneala sa-i protejeze pe oameni, cel mai putin pregatiti pentru o asemenea infricosatoare confruntare.
Pacatele lui "AVP 2" sunt multe, dar filmul merita in conditiile in care paruielile dintre cele doua specii extraterestre sunt frecvente si spectaculoase, iar oamenii mor in numar mare si in diverse moduri (fratii Strause au epuizat cam toate posibilitatile: in aer, sub apa, in camara, pe patul de spital, in canalizare, in padure etc.). Cele mai amuzante sunt efectele auditive: ai impresia ca filmarile au avut loc pe o corabie, atat de dese sunt trosnetele si scrasnetele lugubre, prevestitoare de furisari silentioase la capatul carora atarna moartea.
Despre personajele umane nici nu merita vorbit: sunt atat de multe si atat de schematice, incat pierderea lor e neglijabila, asa ca si fratii Strause au
