Dac-am fi urmat gândirea înţeleaptă a tovarăşului Iliescu astăzi, umili şi în zdrenţe, am fi vândut şurubelniţe în Ungaria.

Acum câtva timp călătoream de la Oneşti la Bucureşti într-un vagon de clasa a doua, plin de lume. Abia porniserăm, când uşa compartimentului s-a deschis şi în pragul ei au apărut două figuri hirsute, bizare, neidentificabile. Păreau mai degrabă, în grotescul lor cvasimedieval, nişte figuranţi dintr-un film istoric sau nişte marionete din cine ştie ce spectacol. Unul dintre cei doi bărbaţi, bărboşi şi în zdrenţe, purta pe umăr o uriaşă sacoşă de rafie, plină cu cine ştie ce boarfe. Erau umili şi rugători.

Nu puteau fi nici surzii care lasă lângă tine agende, lanterne sau minuscule animale de pluş, nici vânzătorii de reviste vechi, nici cerşetorii obişnuiţi prin trenuri. De cum a deschis gura cel fără sac, ne-am lămurit: vorbea, sfios şi tremurător, în inconfundabilul grai al moldovenilor de peste Prut. Ne ruga „din tot suflietu’“ să ne facem pomană şi să ne ridicăm puţin în picioare. Uimiţi, ne-am sculat, cei din dreapta, de pe locurile noastre, lăsându-l pe omuleţ să ridice, la rândul ei, bancheta de muşama. Celălalt s-a năpustit spre ea atât de repede, că povara din spinare i-a căzut, şi din sacoşă s-au răsturnat pe podea sute de şurubelniţe cu mânere de plastic multicolor. Amândoi, înnebuniţi parcă de teamă, s-au repezit să le adune şi să le pună la loc în sac. Călătorii i-au ajutat şi ei, cu o compătimire de care, poate, niciodată un cerşetor n-a avut parte: „Sunt fraţii noştri, amărâţii“, zicea unul. „Câştigă şi ei o pâine“. Apoi, i-au ajutat să dosească sacul de rafie sub banchetă. Moldovenii au stat pe culoar până la Bucureşti, când şi-au recuperat sacoşa, au mulţumit cu nesfârşite ploconeli şi-au luat-o, grăbiţi, pe peron, către cine ştie ce destinaţie.

În timpu-ăsta, oamenii discutau în tren, cu nesfâ