Îmi doresc o carte de Lucian Boia despre butoane. Numai el ar putea să ne spună care a fost momentul ăla în care, în peşteră, strămoşul nostru a desenat pe perete o creangă de copac legată cu două liane de alta - prototipul primei maşinării pe care apeşi şi se întîmplă ceva.
La început, timp de multe mii de ani, butonul a îndeplinit o nevoie. A tras apa în băile romanilor şi scaunul de sub picioarele spînzuraţilor Europei civilizate. A deschis cutiuţele muzicale cu "Marseilleza" şi a dat drumul la locomotiva lui Stephenson, spre primul accident celebru de dinainte de tabloide. Apăsat cu naivitate (pe care acum o plătim cu viaţa), butonul a pornit primul televizor. Cine are curajul să-l mai închidă, hai, să vă văd? Butonul roşu, cel mai mare buton, a stat apoi neatins timp de 50 de ani în timpul războiului rece, în vreme ce fraţii şi surorile lui au cucerit lumea. Calculatoare sau aparate de tăiat părul din nas, excavatoare şi cîini cu baterie: toate astea au pe undeva un buton, în multe cazuri atît de inteligent încît omul, demiurgul, mîndria creaţiei, are nevoie de manual de întrebuinţare pentru a şti cum să-l apese.
"Demiurg eşti tu şi cu sorâta!" Nu înjură nimeni aşa, deşi ar avea ceva motive. Demiurgia e ocupaţie de mase acum. S-a democratizat. Fiecare om care apasă pe buton e un mic zeu care schimbă cursul lucrurilor. Ăsta e un punct de vedere; altul zice că de fapt butonul e la putere acum: sclavii sîntem noi, născuţi să-l apăsăm şi să-l multiplicam. Scrie în Biblie, dacă nu credeţi. N-aveţi în casă? E pe net, la cîteva taste distanţă.
Eu nu ştiu ce tabără să aleg: stăpîn sau sclav? Soţia mea spune că sînt dependent de obiecte din astea, cu sistem de operare. Prietenii ar vrea să-mi dezgroape faţa din ecranul de la telefon. Dacă Nichita închipuia o spălare cu pietre, cred că generaţia mea a ajuns să facă duş cu taste, rotiţe şi ecrane t
