Printre reprezentanţii aşa-numitei “promoţii ’70”, prin care generaţia “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu îşi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o personalitate care s-a menţinut mereu, şi la cote înalte, în pas cu vremea poeziei. Rigoare şi obsesie
Printre reprezentanţii aşa-numitei “promoţii ’70”, prin care generaţia “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu îşi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o personalitate care s-a menţinut mereu, şi la cote înalte, în pas cu vremea poeziei. Adică a reuşit să-şi păstreze, dincolo de unitatea de profunzime a unui univers imaginar original, şi o prospeţime, ca să spun aşa, de ultimă oră lirică. A putut deveni, astfel, şi un reper semnificativ al celei mai noi vârste poetice, zise “postmoderne”, în latura ei de accentuată miză pe autenticitatea trăirii, pe implicarea existenţială a scrisului, pe dialogul polemic cu convenţiile estetizante. Situate tipologic în aria unui neoexpresionism ce cultivă programatic manifestările exacerbate ale stărilor de spirit, textele sale traduc tensiunea rece a unei sensibilităţi ce nu-şi ascunde controlul raţional, excitându-şi revoltele şi exasperările “negre”, acţionând cu o precizie de “bisturiu” în decuparea imaginii pregnante, într-undiscurs poetic foarte atent articulat. Dacă în primele sale poeme, din Sânge albastru (1969), puteau fi identificate elemente din descendenţa unor Georg Trakl sau Else Lasker-Schüller, poeţi ai atitudinilor stilizat-contemplative pe fundal crepuscular, ilustrând o senzualitate cumva maladivă, constrânsă în grafia decorativă a imaginii, cărţile mai târzii (de la Structura nopţii, 1979, încoace) denotă agravarea stării de criză şi accentuarea efortului de disciplinare a fervorilor cărnii şi spiritului deopotrivă: “Sunt deţinutul cutremurat de ziduri. / Tăişul cuţitului meu devine un instrument spiritual perfect./ Setea îmi de