Intuiam eu, dar uite ca mi s-a si adeverit. Trebuie sa fi musai intr-o tabara, altfel confuzezi dom’le lumea si intri in belea.
Simteam pericolul inca de ieri, de pe la 5 pm, cind un coleg care tocmai imi citise editorialul (“De ce n-o vreau ministru pe Norica”) aparut azi, ma intreba cu oarece satisfactie daca voi vota cu PD-L. Ca daca nu, inseamna ca e vorba de PSD. Iata cum, pe baza unui singur text in care paream sa tin partea lui Basescu, un coleg ce altminteri ma cunoaste de peste trei ani, ma si vedea trecut in tabara cealalta. Trec peste faptul ca ipoteza ii dadea satisfactie, el fiind un notoriu fan Basescu, eu, pina ieri cel putin, un ciudat “liberalo-pesedist”. Prin urmare, viata i-a dat lui dreptate iar eu, ignorant ce sint, a trebuit in final sa pun botul pe labe.
Din pacate pentru fanii lui Basescu, n-am devenit unul de-al lor. Pentru mine Basescu e acelasi, un om cu care nu m-as inhama niciodata la drum si un presedinte pe care abia de-l mai suport. E cel mult, uneori, un rau necesar. Si atit. Problema cu Norica si cu opozitia mea, simbolica pina la urma, la numirea ei ca ministru al Justitiei, tine de altceva decit un banal joc de tabere politice. N-am nimic personal cu doamna in cauza, nu am avut nici un conflict, nici o disputa, nu-i datorez si nu-mi datoreaza nimic. Dar o cunosc, in forma ei de personaj public, de multi ani si mi-am format deja o parere pe care informatiile din mapa ei profesionala n-au facut decit sa mi-o intareasca.
Pe scurt, pentru mine Norica Nicolai e un produs tipic al comunismului tirziu (anii ’80) pe care l-am trait si eu in deplina maturitate si pe care l-am urit si-l urasc in continuare. E o carierista fara urma de principii, un om pentru care un regim politic difera de un altul doar prin mijloacele pe care ti le ofera pentru a te ajunge. Totul e sa fi suficient de “destept” si de incapatinat pentru a
